Pentru critici asupra vârstei de miliarde de ani a Pământului o să mă refer la o carte produsă de „cercetătorii și consultanții Institutului pentru Cercetări Creaționiste”, numită Creaționismul Științific, capitolul VI: „Vechi sau noi?”.
Un prim argument ar fi că istoria reală există numai de câteva mii de ani încoace, iar autorii insistă că nimeni nu poate ști cu adevărat ce s-a întâmplat înainte de a fi existat oameni. Afirmația asta îmi seamănă cu argumentul din incredulitate (eu nu știu, deci nu poate fi adevărat) și ignoră faptul că o datare radiometrică este un proces bine cunoscut bazat pe fizică, pe când ceea ce au scris oamenii în vechime nu este așa de sigur pentru că ar fi putut minți. Pe de altă parte, este absurd și arogant să considerăm că n-a existat nimci înaite dă existe oameni. Dar să trecem direct la criticile datării radiometrice.
– „Datarea cu uraniu nu este verificabilă experimental deoarece nimeni n-a putut să observe uraniul descompunându-se timp de milioane de ani”: greșit! Descompunerea uraniului a fost observată experimental nu teoretic. Nu este nevoie să stea cineva timp de milioane de ani să vadă cum rămâne jumătate din cantitatea inițială, tocmai aici intervine puterea predictivă a științei. Se poate observa descompunerea pe o perioadă scurtă (să zicem 1 an) și se constată ce procent din uraniu s-a descompus, iar de aici se calculează în cât timp s-ar descompune 50%, obținându-se astfel timpul de înjumătățire. Se cunoaște că descompunerea radioactivă este logaritmică și se cunosc formulele de calcul. Nu e nicio nevoie să stea cineva lângă uraniu să vadă în cât timp se descompune. În plus, aceeași metodă funcționează și pentru elemente cu timp de descompunere mai scurt și astfel se poate face o verificare în plus că este corectă.
– „În natură nu există sistem închis”: ba da, pentru scopuri practice există sisteme închise. De exemplu, dacă punem CO2 într-un container sigilat, interiorul său va conține aceeași cantitate de CO2 (cu o aproximare suficient de bună pentru scopuri practice) și peste 100 ani și peste 1000 ani dacă este un container bun. Acest sistem poate fi considerat închis din punctul de vedere al concentrației de dioxid de carbon. Pe aceeași idee, o rocă ce conține argon este un sistem închis din p.d.v. al concentrației de argon și poate fi folosită la datare. Faptul că schimbă căldură și fotoni cu exteriorul este irelevant pentru scopurile noastre (nu afectează datarea).
– „Este imposibil să cunoaștem componentele inițiale ale unui sistem format în timpurile preistorice”: nu este chiar imposibil, iar când peste tot sunt aceleași cantități la formare și mai multe metode de datare se confirmă reciproc putem să fim siguri că sunt corecte. Dacă „a ști cu siguranță” se aplică undeva, atunci se aplică aici.
– „Nicio viteză de procese nu este neschimbabilă”: o afirmație arbitrară. Există procese cu viteză variabilă și procese cu viteză constantă, iar dezintegrarea radioactivă este un proces cu viteză constantă. Gândiți-vă la următorul lucru: avem o cantitate de 223F și așteptăm 22 minute și observăm că a mai rămas jumătate din cantitatea inițială. Repetăm observația de 100 ori și obținem același rezultat. Ce motiv am avea să credem că viteza variază? Iar dacă la franciu și la o mulțime de alți izotopi instabili se observă viteză de descompunere constantă și la niciun izotop cunoscut nu se observă viteză variabilă, ce ne-ar face să credem că uraniul are viteză de deacompunere variabilă? Doar pentru că nu se potrivește cu părerea personală a cuiva? E absurd!
– „Minereurile de uraniu există întotdeauna în sisteme deschise, nu închise”: din nou mantra cu „sistemele închise”. Chiar dacă ar fi sisteme care se deschid din când în când, vârsta măsurată ar fi mai mică (nu mai mare) decât cea originală, dacă se folosește metoda uraniului în dezechilibru.
– „Datarea rocilor de pe Lună a dat rezultate discordante”: Prin metoda Rb-Sr s-au obținut estimări de 3400 și 4500 milioane de ani, date cu o precizie mică din cauza cantităților scăzute de stronțiu radiogenic. O vârstă de 4750 milioane de ani a fost calculată cu metoda Pb-Pb, iar o vârstă de 4700 milioane de ani cu metoda U-Th (abstract). De precizat că metoda Rb-Sr nu este așa precisă precum celelalte, iar diverența de 50 milioane de ani dintre celelalte două metode înseamnă 1,05%, adică foarte mică.
– Captarea de neutroni modifică raportul izotopilor de plumb: captarea de neutroni este nesemnificativă și chiar dacă ar produce un efect de luat în seamă, ar fi invers față de ceea ce susțin creaționiștii. Dacă ar fi captați neutroni, vârsta măsurată ar fi mai mică, nu mai mare.
– „Datările cu uraniu dau rezultate discordante care trebuiesc corectate prin paleontologie”: corecturile făcute sunt mici raportate la vârstele măsurate, și oricum nici vorbă de corecturi în favoarea creaționismului (de tip „nu e 50.000.000 ani, e de fapt 5.000 ani”).
– Probleme legate de datarea K-Ar: problemele au fost rezolvate prin folosirea în paralel a metodei Ar-Ar. So, no need to worry. Vezi K-Ar pe TalkOrigins.
Presupuse dovezi că Pământul este tânăr:
– Nu e destul heliu în atmosferă: ba da, este exact cât trebuie, dacă ține cont de faptul că se ionizează și urmează linile magnetice și se pierde în spațiu (TalkOrigins).
– Influxul de material meteoritic din spațiu: se afirmă că pe Pământ ar fi trebuit să se adune 55 metri de praf pe întreaga suprafață, dar nu se ia în considerare eroziunea; se afirmă de asemenea că măsurătorile prafului de pe Lună nu confirmă vârsta de miliarde de ani, dar aceasta este o informație bazată pe o măsurătoare veche și inexactă, măsurătorile noi fiind în concordanță cu perioada de miliarde de ani (TalkOrigins).
– Intensitatea câmpului magnetic: se face afirmația modificarea câmpului magnetic al Pământului este crescătoare cu cât mergem mai departe în trecut, iar creșterea este exponențială. Aceasta este o afirmație total lipsită de sens. Câmpul magnetic variază, nu crește la infinit.
– „Este mai probabil ca vitezele uniformiste să rămână constante pe perioade mai scurte decât pe perioade îndelungate”: așa-i că-i ironic cum cu câteva pagini înainte veneau cu argumentul că metodele de datare radiometrice nu sunt de încredere pentru că vitezele vairiază, iar acum când au nevoie de viteze constante pentru propriile argumente nu e nicio problemă ca vitezele să rămână constante. Așa, un pic, exact cât au ei nevoie de ele.
– Critica metodei cu carbon radioactiv: nu o să mai detaliez pentru că este asemănătoare cu critica adusă celorlalte metode de datare, care am văzut că nu e validă, iar pe de altă parte, metoda cu 14C are unele probleme cunoscute și este calibrată folosind alte metode. Și amintesc că funcționează doar pe o perioadă scurtă de până la 50.000 ani.
– Soarele este tânăr și se micșorează: afirmație bazată pe un signur raport din 1980, care n-a fost susținut de altele ulterioare. Și chiar dacă se micșorează, rata nu e neapărat constantă (mai înainte un pic se plângeau creaționiștii că procesele nu sunt constante în natură; acum cum e? Micșorarea soarelui este constantă? Sau nu?); au fost observate stele cu rate ciclice și variabile de micșorare (TalkOrigins).
În concluzie, criticile nu se susțin și chiar dacă există unele probleme cu datarea (cele pe care le-am menționat când am descris metodele de datare, nu cele inventate de creaționiști), erorile în niciun caz nu susțin ipoteza Pământului tânăr. De la o estimare de, să zicem, 500.000.000 ani nu se ajunge la una de 5.000 ani. Gândiți-vă că faceți două măsurători, una dă rezultatul de, să zicem, 15cm, iar cealaltă de 17cm. Nu ați considera că valoarea reală este undeva în jur de 16cm și nu de 1cm? (Și nu vă mai gândiți atât de mult la ce anume măsurați)
Cu excepția metodei radiocarbonului, celelalte sunt suficient de sigure și există metode bune de a corecta eventualele erori, iar când toate metodele dau rezultate asemănătoare, nu doar într-un loc, ci peste tot, este un semn că funcționează. Iar alternativa ar fi să respingem toată știința aceasta bine fundamentată și să credem literal o carte veche de.. cât? 4000 ani? 5000 ani? Nu vi se pare un pic dezechilibrat?
Blogu` lui Leviatan 