Datarea radioactivă


Am tot auzit pe la diverse specimene că datarea cu carbon e incorectă, că pământul e mult mai nou, că nu știu ce analize făcute cu carbon radioactiv pe o focă vie au arătat că aia ar avea 50.000 de ani. Pentru toți pămpălăii care cred ca dacă au auzit de izotopul de carbon radioactiv, au aflat tot ce se putea despre datare, următoarele pagini sunt un „Must Read”.

dating

Scurt istoric

Unele dintre cele mai vechi scrieri despre vârsta Pământului sunt grecești și propun că timpul ar fi infinit. Desigur, asta e doar filosofie și nu se bazează pe nicio măsurare. În 1654, John Ussher, arhiepiscop de Armagh, a calculat pe baza informațiilor din Biblie că lumea a fost creată în ziua de dumnincă, 23 octombrie 4004 î.Hr., iar omul în vinerea care a urmat. Una dintre cele mai recente încercări de a determina vârsta Pământului în mod științific a fost în 1790 când William McClay a propus o vârstă minimă de 55.440 ani, bazându-se pe retragerea povârnișului cascadei Niagara. În secolul al XIX-lea, John Joly a încercat o altă abordare și a calculat cantitatea de sare (NaCl) din oceanele lumii precum și cantitatea adăugată în fiecare an din eroziunea rocilor și a ajuns la  numărul de 100 milioane de ani. În același secol, geologii au ajuns la concluzia că de-a lungul timpului au existat mai multe perioade glaciare. O primă încercare de a determina cronologia glaciară-interglaciară a fost făcută de geologul german Albrecht Penck analizând intensitatea eroziunii în zona Alpilor de nord. Estimările sale au fost: 60.000 ani pentru ultima perioadă interglaciară și 240.000 ani pentru penultima perioadă interglaciară, iar Cuaternarul 600.000 ani. Estimări ulterioare au mărit această durată la 1 milion de ani, cifră care a rezistat în prima jumătate a secolului XX. Alte încercări au fost pentru a determina perioada ultimei deglaciații analizându-se straturile suprapuse de sedimente. Printre primele estimări au fost cele de 16.000-20.000 ani de la ultimul maximum glaciar, valori determinate pe baza sedimentelor din lacuri elvețiene (și care nu diferă semnificativ de estimările recente). La începutul secolului XX s-a încercat folosirea unei alte metode de datare numită dendrocronologie (datare în funcție de inelele copacilor), care a devenit populară la sfârșitul anilor ’30 și se mai folosește și în prezent.

Cea mai importantă descoperire în cronologia cuaternară a avut loc după Cel De-Al 2-lea Război Mondial și constă în folosirea descompunerilor radioactive pentru măsurarea timpului. Prima datare a fost făcută în 1948 folosind carbon radioactiv, iar în decenile următoare au fost dezvoltate și alte metode, cum ar fi cele care folosesc uraniu, datarea potasiu-argon, metoda termoluminescenței sau rezonanța paramagnetică electronică. În anii ’70, descoperirile din biologia moleculară au permis ca schimbările post-mortem în structura proteinelor să poată fi folosite pentru datare (geocronologia cu aminoacizi), în timp ce dezvoltările tehnologice au permis forarea sedimentelor oceanice sau a ghețarilor polari, apărând astfel cronologiile marine. Ultimele două decenii ale secolului XX au dus la îmbunătățirea preciziei analitice și la diversificarea tehnicilor; au apărut spectrometria masei prin accelerare (AMS) care a revoluționat datarea prin carbon radioactiv și a făcut posibilă metoda izotopilor cosmogenici.