Sânge pe file de istorie

Religia ar trebui sa nască armonie

Si totuși mii de oameni mor zilnic

Dintr-o prostie”

Cam asta cânta un rapper in romania  secolului XXI, si cata dreptate are.

Încă din cele mai vechi timpuri, începând cu Thor, zeul vechilor nordici, care își indemna supușii la moarte cu glorie, de la Zamolxis si Gebeleises, zeii traco-geților, care le ordonau supușilor să se bucure de moarte și până la Iisus Hristos, profetul si mântuitorul creștinilor, pentru care ,și în numele căruia, s-au aprins sute de mii de ruguri în perioada „Sf. Inchiziții” și pentru care si in numele căruia au murit sute de mii de oameni pe teritoriul Israelului si al Palestinei in perioada cruciadelor sfinte, încheiate cu celebra cădere a Cavalerilor Templieri din perioada domniei lui Filip cel Frumos, si pe întinderile Mării Mediterana, in războaiele navale dintre Cavalerii Călugări de Malta si corsarii Islamului.

Nici astăzi situația nu este mai plăcuta dacă ne uitam la Jihadul Islamului si mișcările para si anti militare care se folosesc de numele lui Mohamed pentru a face mii de victime.

Astăzi islamul, religie care, cel puțin teoretic, este una foarte toleranta față de creștinism si mozaism, a luat locul Bisericii Catolice din Evul Mediu, care in numele mântuitorului a făcut mii de victime in rândul arabilor, atât in Europa de vest ( teritoriul Franței si al Spaniei de azi) cât si in teritoriul Israelului si al Palestinei.

Islamul de azi este cel care face zeci de mii de victime in numele unei himere, al unui Dumnezeu care nu există decât in imaginația unora.

Sute de mii de oameni mor anual pentru că acum ceva timp, cam 2000 de ani si apoi ceva mai târziu, prin secolul VI AD niște pescari si un grup de beduini s-au apucat sa proclame un grup de cărți scrise de oameni, sau mai rău, transmise din generație in generație, ca fiind sfinte, ca fiind revelate de o entitate ale cărei însușiri principale, alăturate, sunt o imposibilitate logica. Pentru ca asta înseamnă a alătura omnipotenta si omniscienta: a creea o imposibilitate logica.

Chiar era necesar să se ajungă până aici ? Oare nu am fi putut urma principiile tolerantei, atât de frumos cultivate de grecii antici ? Dacă am fi urmat aceea linie azi nu am mai fi avut conflicte cu organizații gen Al-Quaeda si nici istoria pătată de crimele comise in numele lui Iisus.

Păstrați fiecare religia pentru el si nu mai încercați sa distrugeți din fașă minți sănătoase !!

you-ruined-everything

Toleranta, toleranta, toleranta …. si nu in ultimul rând intimitate !!!

Va las si pe voi sa va expuneți părerea !!!

Si Mergeti Aici dacă aveți ceva de spus !!!

Anunțuri

Iertarea – o chestiune personală

După cum poate ați citit într-un post anterior am fost internat o perioada într-un spital. E unul de boli reumatismale in general dar are si pacienți ce țin de neurologie. Cam ½ din cei internați acolo nu se mișcă sau o fac foarte greu. Si totuși spitalul are capela in care se țin slujbe de rit ortodox, iar preotul are pretenția nesimțită sa îți miști fundul la capelă dacă vrei sa ii dai bani.

JessFreakingOut

Într-o duminica, in jurul orei 9, după ce am servit masa, la pat că nu se putea altfel, am urcat in cărucior, că mă deplasez mai repede, si cu liftul am coborât la parter sa beau cafeaua. Întâmplarea face ca drumul până la automatul de cafea si înapoi la locul de fumat sa treacă prin fata capelei.

A văzut un tânăr, cam la 30 de ani paralizat pe jumătatea stângă in urma unui accident cerebral, mergând târâș către capela. Nu m-am putut abține si l-am oprit. L-am întrebat de ce ? Abia putea merge! Mi-a răspuns ca se duce acolo ca sa se roage pentru iertarea păcatelor. L-am rugat ca atunci când ajunge înapoi in salon sa ma anunțe pentru ca voiam sa discut cu el.

Pe la 12 infirmiera m-a cautat si m-a rugat sa merg la el in salon.

Prima întrebare a fost ce făcuse … o crima, un viol, incest. Nu îmi puteam închipui fapta care sa te facă sa cauți atât de mult iertarea încât sa te târâi, practic, până sub poala popii. Nu făcuse nici una dintre ele. Mai mințise, își înșelase nevasta, chestii de genul asta. Spera însă ca preotul ii va da iertare de păcate si asta il va ajuta in procesul de vindecare.

Asta e doar un caz din sutele de felul acesta care se petrec acolo in fiecare miercuri si duminica, când are popa program de cântări pe nas.

Cum le poți explica unor oameni atât de spălați pe creier că de fapt iertarea pentru greșelile comise fata de cei ca noi nu ne poate fi data decât de 2 persoane?? De cel fata de care am greșit si, in primul rând, de noi înșine.

Sunt greșeli pe care cei de lângă noi le considera firești, minore, dar pe care noi, din cauza unei doze mai mari de exigență pentru propria persoana, nu ni le putem ierta. Si trăim cu un sentiment de culpa față de cel sau cea care a fost victimă, deși uneori ea, victima, a uitat ce s-a întâmplat după 2-3 zile.

Cum poți convinge armatele de credincioși ca iertarea nu le-o da un nene îmbrăcat in negru care cântă pe nas?? Pe el il doare la pălărie de greșelile noastre si victimele lor. Iertarea ne-o dăm noi, atunci când știm ca am reparat eroarea sau atunci când ne împăcam cu gândul ca nu se mai poate face nimic.

Indulgențele catolice ale Evului Mediu au fost îndelung criticate. De ce azi, la 500 de ani, procedăm aproape la fel, plătind un om pentru iertarea unor greșeli ??

Vinovăția în religie … !!!

În terminologia creștină nu este folosit termenul de vinovăție. I se spune penitenta, smerenie, umilința. Este unul din criteriile de baza pentru a câștiga mântuirea, iar aici, pe pământ, trebuie sa fie o « calitate » nelipsita unui bun creștin.

Numai ca …

Sentimentul culpabilității, incertitudinea iertării unei fapte comise sau a unei vorbe rostite la repezeală este unul dintre cele mai dăunătoare pentru sănătatea psihică și pentru randamentul și comportamentul nostru social. Demonstrat științific.

Persoanele care au acest gen de încărcătura nu se vor mai comporta firesc pentru că vor încerca să analizeze fiecare gest făcut, în speranța că nu vor mai comite aceeași greșeală. Cu timpul însă vor interveni schimbări majore ale caracterului ce vor duce încet, dar sigur, către psihoză, care, în general, debutează cu o ușoară depresie.

La o analiza mai atenta a creștinilor fundamentaliști se vor sesiza devieri și tulburări puternice de comportament, cauzate de sentimente ca anxietatea și vinovăție (smerenia).

Cu toate acestea părinții nu încetează a educa copiii în spiritul religiei creștine, pentru că așa au fost ei educați sau pentru ca așa li se spune că e bine. Creem așadar, în speranța mântuirii, o nouă generație de clienți ai spitalelor de psihiatrie.

Nu spun că ar fi o chestie generalizată. Dar îi invit pe cei care cred, și citesc ceea ce scriu eu aici, să facă un experiment. Numai o săptămână.

Îi voi ruga pe cei ce au curajul, ca timp de o săptămână, să nu se gândească la faptul că trebuie să dea socoteală și să facă tot ceea ce doresc, în limita legii. Practic să se ghideze după următorul principiu: „Libertatea ta se întinde până acolo unde începe libertatea celui de alături.” Astfel nu vor face rău nimănui și nu vor trebui sa dea socoteala nimănui.

Vor vedea la final că se simt mult mai liberi, odată eliberați de povara smereniei și a sentimentului de vinovăție și vor avea mai mult curaj sa îl ajute pe cel de alături, pentru că nu se vor mai gândi ca îl supără pe Bau-bau, care poate l-a pedepsit pe cel aflat în nevoie, doar fiindcă așa a avut chef. Și nici nu își vor face rău singuri, lipsindu-se de vreun ban sau de timp, când ajută pe cineva, doar pentru că sus numitul Bau-bau a ordonat asta. Ajutorul acordat cu forța nu se mai numește ajutor ci lucru făcut la normă, pe jumătate.

Vinovăția distruge. Renunțați la ea și lumea va fi mai fericită și mai sănătoasă.JessFreakingOut

Ateism in secolul XX

Ateismul lanseaza fara sa vrea cele mai multe intrebari pe masura ce isi dezvaluie, nu caducitatea, ci limitele desigur, iar religia in sine nu devine o intrebare sau o problema pana nu este posibil ateismul.

Ateismul secolului XX, prin incercarile lui Durkheim sau Webee nu prea a avut prin ce sa fie inlocuit pentru ca se confunda cu coexistenta unor puncte de vedere presupuse ca fiind anagoniste: credinta si ateismul. Astfel pornind de la ratiuni diametral opuse, indiferenta si pasiunea, apartenenta si exterioritatea, ostilitatea si adeziunea se regasesc in slujba aceleasi negari a elementului religios in istorie. Se poate banui astfel amploarea si dificultatea unei astfel de sarcini, piedica care trebuie inlaturata fiind dubla. Nu este suficient sa contest reconstituirea apologetica, dictata de interesele credintei, care, pentru a salva perpetuitatea transistorica a lui Homo Religiosus, relativizeaza pe cat poate legaturile sale cu contextul si dependenta sa fata de el.

Trebuie in acelasi timp sa ne lepadam de iluzia in care ne afunda ateismul, impunandu-ne sa gandim intr-un mod spontan ca adevarul despre dinamica colectiva se prezinta separat si mai presus de aceste emanatii fantasmagorice, care spun poate foarte multe despre psihologia profunda a spetei umane sau despre mecanismul salbatic al gandirii, dar poate putine despre natura legaturii sociale sau despre motorul real al istoriei

„Religia este geamatul fiintei doborate, sufletul unei lumi lipsite de inima, si spiritul unei lumi lipsite de spirit. Ea este opium pentru popoare.” (K. Marx)

Nimeni nu contesta acest rol al religiei. Ea il joaca si il va juca in viitor, mult timp de acum incolo pentru simplul fapt ca ea prospera in conditii de saracie si ignoranta. Problema este sa stim daca acest adevar psihologic epuizeaza sau nu natura sa. Secolul XX a fost o adevarata calatorie in timp, datorita zborurilor in spatiul cosmic iar etimologia a revolutionat multe probleme fundamentale. Societatile fara stat sunt poate cu totul altceva decat propriile noastre societati in stare embrionara si conceptul marxist de comunism primitiv, lipsit de plusvaloarea pe care sa si-o insuseasca, este fara indoiala prea sarac pentru a explica complexitatea lor sociala si politica.

„Ideile religioase, care se pretind dogme, nu sunt o ramasita a experientei sa rezultatul final al reflexiei: ele sunt iluzii, implinirea celor mai stravechi, celor mai puternice, celor mai presante dorinte ale omenirii, secretul fortei lor este forta acesto dorinte.” (S. Freud)

Oare cinne poate nega extraordinarul bun simt al lui Freud? Pentru ca functia ideologica de opium al popoarelor nu exclude nicidecum functia sociala a religiei, functia psihologica de regresie infantila nu explica in profunzime semnificatiile credintei sau ale atitudinii religioase a individului. Nu putem nici in aceasta privinta decat sa schitam cateva intrebari si directii de cercetare.

Prin inventarea psihanalizei ca practica terapeutica, Freud pare sa rastoarne ordinea lucrurilor, pentru ca „bolnavul” este cel care trebuie sa se constituie in subiect prin vorbire si pornind de la acest proces al limbajului, care nu este imediat somatic, el trebuie sa recapete sanatatea globala. Una din notiunile cheie al psihanalizei este cea de impulsie. Ea este „un fel de reprezentant psihic al excitatiilor, izvorate din interiorul corpului si ajungand la psihism, ca o masura a exigentei muncii impuse psihismului datorita legaturii sale cu corporalul.” Psihanaliza incearca sa arate ca trupul si sanatatea nu sunt decat o maniera de a vorbi despre suflet. Ea s-a nascut si dainuie datorita unui pariu pe libertatea umana, intotdeauna succeptibila de a fi restabilita, a subiectului asupra lui insusi si a lumii sale.

Constructorii de catedrale din trecut doreau, fara nici un dubiu, sa realizeze ceva frumos. Dar ceea ce noi vedem azi ca arhitectura ei considerau un loc de proslavire, veneratie, de rugaciune. Datorita unora ca Marx, Freud, Nietzsche si Einstein am ajuns astazi sa avem un concept clar de arta, pentru ca avem conceptul de artist.

Cred ca nu putem incheia ai bine decat cu ceea ce spunea candva Malraux: „Lumea artei noastre este lumea in care un crucifix roman si statuia egipteana a unui mort pot deveni opere prezente … Nici o civilizatie anterioara civilizatiei noastre nu a cunoscut lumea artei creata de artisti pentru ca ideea de arta nu exista”

Biserica in spitale….

După cum le-am mai spus unora, sufăr de o boala incurabilă, care nu te omoară dar îți face supraviețuirea un calvar,un chin, din care singura ieșire e sinuciderea.

Zilele astea m-am internat în spital, că nu mai puteam de durere și am decis să cer ajutorul medicilor de acolo, să mă mai scape de ea măcar pentru o perioadă scurtă de timp. În seara asta când dormeam mai bine, ușa de la salon se deschide și un tip în sutană intra și îmi spune ca la 7:30, adică la ora la care eu scriu acest post de la mine din birou,  se oficiază slujba în capela spitalului. Oamenii ăștia au asa o foame de mare încât nici măcar pe patul de spital nu te mai lasă sa te odihnești. Bine înțeles ca l-am dat afara nu tocmai politicos, dar stau și ma întreb câți idioți chiar trăiesc cu speranța ca ceea ce îndrugă ei acolo în fum de tămâie și lumânări poate sa le aducă vindecare.  Eu sunt internat într-un spital de boli reumatismale, jumătate din bolnavi abia se țin pe picioare, iar ei vin și îți spun sa vii la slujba … FUCK, chiar nu mai gândesc ??

Și dacă sesizați greșeli de exprimare, scuze dar sunt cam tranchilizat și nu prea mai gândesc bine. Am plecat înapoi la spital.

O alta mare tampenie

Si iote de ce tot ce se spune acolo e vax:

Toti cei care au scris cronici istorice in perioada sec XVI – I B.C. se bazau pe fapte sau pe documentele dec la aceea vreame (scrisori, rapoarte de lupta, communicate catre capetenii). Dovada cea mai importanta este ca tot ceea ce au scris ei atunci poate fi azi identificat dpdv geographic, iar descoperirile arheologice confirma evenimentele si culturalitatea descxrise de ai.

Primele copii ale Thora dateaza din perioada sec X B.C., iar exodul evreilor din Egipt se presupune ca ar fi avut loc in timpul lui Ramses al II – lea, adica undeva in sec. XV B.C.. Nu cred ca Moise ar fi supravietuit 500 de ani. Tot ceea ce este scris in Thora sunt traditii preluate oral.

Primele copii ale evangheliilor dateaza din prima si adoua jumatate a sec al II – lea, cele mai vechi fiind Papirusul Ryland, de la Manchester si papirusul Bodmer P66, de langa Geneva. Iar daca Matei si Marcu i-au fost ucenici, Luca si Ioan nu au avut nici o legatura cu Iisus. Evanghelia dupa Luca spune chiar ca faptele au fost verificate inainte de a fi scrise.

Copistii din perioada evului Mediu incercau sa pastreze acuratetea domelor religioase proclamate de biserica sin u a textului. Dovada fiind multimea de modificari survenite in timpul traducerii pentru ca nu corespundeau cu dogmele. Si aceste modificari au fost dovedite prin retraducerea manuscriselor vechi si compararea lor cu editiile Bibliei.

Manuscrisele de ma Nag Hamamdi nu contin texte care sa fie cuprinse in Biblie ci doar acele texte numite apocrife, care s-au dorit a fi distruse de catre Biserica. Iar toate codexurile de acolo sunt A.D., cu exceptia a doua dintre ele, considerate eretice si excluse si din Thora.

Iliada lui homer este in fapt o scriere epica, bazata pe o legenda sin nu este considerate cronica istorica. Abia in sec al XX – lea s-a descoperit vechea cetate a Troiei, insa nimic din ruinele de acolo nu dovedesc Iliada.
Iar razboaiele lui Caesar sunt nemodificate pentru ca nimeni nu a avut nici cea mai mica intentie de a face asa ceva. Nu de alta dar pe ele nu se bazeaza nici o religie.
Situatia este alta in cazul Noului Testament, in care s-au facut adaugiri si omisiuni, la primele concilii, pentru ca nu cumva sa apara posibilitatea ereziei.

Nu va dispera pseudo – stiinta asta …. ???

Țuțea și discriminarea

“O baba murdara pe picioare, care sta in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, asta moare asa, dihor”.
Petre Tutea

Adecă, care va să zică, ăla care învaţă o viaţă şi ajută omenirea să progreseze e un dihor. Daţi mă de pământ cu ştiinţa, că şi aşa nu vă ajută pe voi cu nimic. Da să fie al dracului ală de l-oi mai prinde la doctor după medicamente. De nu l-oi duce la biserică de cap, să se trateze acolo, lasă.

Daca preotii sint niste evazionisti lipsiti de har cu ochii pe averi masini scumpe si tot felul de acareturi lumesti atunci avem o problema. Avem prea multi preoti!

Pe mama. Îs prea mulţi. Mult prea mulţi. Jumătate de Românie zace în ignoranţă din cauza lor. Unde eşti tu Ţepeş Doamne …. Că ce şi-o luau mamă mamă.
Ştiu deja prea mulţi preoţi care se etalează cu case, averi, maşini sau alte bogăţii adunate fără de impozitarea cuvenită.
Ştiu cazuri de preoţi sau copii ai acestora care au comis crime aflându-se în stare de ebrietate la volan şi care au fost absolviţi de orice vină, ba mai mult, acum sfidează cele câteva babe ce se închină la icoane în biserică şi cer birul mai dihai când te prind pe terenul lor. Păi doar tre să plătescă oamenii avocaţii care i-au scos din belele şi să recupereze de la oi sumele date ca drep celor în drept să ancheteze.

Biserica: este un lăcaş de rugăciune şi îndrumare spirituală (a se citi şi înlocui toată expresia precedentă cu îndobitocire, îndoctrinare, troglodire), construit (din betoane sau cărămizi cumpărate din banii oilor care asistă la slujbe) de sau pentru o comunitate de credincioşi exclusiv pentru folosul comunităţii. Biserica aparţine indiscutabil colectivităţii respective şi în nici un caz preotilor.
Nu înteleg de ce bisericile nu sunt administrate de consiliile locale (la câţi atei sunt acolo, dacă nu ar avea profit să vezi ce repede le desfiinţează) ci de preoţi? Ce calificare manageriala au preotii? Ce organ abilitat fiscal al statului le controleaza documentele fiscale?

Cam peste toate astea a tronat decedatul patriarh.Nu pot să îmi scot din cap prestaţia patriarhului pe timpul vizitei Papei la Bucureşti. Nu a existat comparaţie între cele două capetenii de biserică. Cine a ascultat vreodată bălmăjelile în limbaj de lemn ale lui Teoctist (despre care acum am aflat că avea o mare spiritualitate, dar probabil o ţinea ascunsă şi o scotea numai când era singur) şi a fost mişcat? Eu personal am fost mişcat de câtă prostie există în ţară şi cum se adună oile când le cheamă măgarul din frunte.

Daca aţi uitat, aduceţi-vă aminte despre discursurile lui din preajma revoluţiei şi după revenirea din autoexilul din acea perioada.
Spunând astea, devine evident că e mai ieftin să sărim peste botez, împărtăşanie şi nunta iar când simţim că ne vine ceasul ne sinucidem şi lăsăm în testament să fim arşi la crematoriu. Deşi la preţurile ăstora de la incinerări eco, mai bine te descompui într-un şanţ, că oricum tot în pământ ajungi.

Don-Draper-Mad-Men

Studiu despre religie

Liga Pro Europa a dat publicităţii rezultatele unui studiu, efectuat timp de mai bine de un an, asupra felului în care se predă religia în şcolile publice din România.
Scoala
Adesea procesul de îndoctrinare
religioasă
ar înlocui procesul educativ
Printre concluzii figurează aceea că Ministerul Educaţiei a scăpat de sub control predarea religiei şi prezenţa cultelor în şcolile publice.
O altă concluzie este că adesea procesul de îndoctrinare religioasă înlocuieşte procesului formativ educativ.
Studiul s-a făcut pe baza a peste 3000 de chestionare distribuite în regiunile istorice ale ţării, pe baza analizei manualelor şi a evaluării directe a felului în care se predă religia în şcoli.
Smaranda Enache, coordonatoarea proiectului, spune că în spatele studiului nu stau nişte militanţi atei care vor să fie eliminată predarea religiei din şcoli, aşa cum adesea au fost prezentaţi autorii studiului care, spune ea, au întîmpinat şi destule dificultăţi în desfăşurarea acestui proiect.
Dar, spune doamna Enache, era nevoie să se afle cum se predă religia în şcoli şi care sunt beneficiile şi problemele pe care acest proces de învăţămînt le aduce societăţii.
“Sper că discuţia pe care o avem şi parcurgearea acestui raport va da răspunsuri raţionale la,această chestiune a educaţiei religioase în şcoli”.
“Era timpul, după introducerea religiei în şcoli în 1990, să se facă un bilanţ al avantajelor şi dezavantajelor modelului românesc de predare a religiei în şcoli, un model confesional”, spune Smaranda Enache.
Autorii raportului atrag atenţia că ministerul tratează disciplina religie ca pe un domeniu de „co-gestiune cu cultele religioase, entităţi de drept privat”, un fenomen despre care semnalează cu nu are fundamentare nici constituţională, nici în legislaţia privind protecţia copilului.
Ei spun şi că religia este prezentată în primul rând prin viziunea cultelor.
Astfel apare nerespectarea caracterului laic şi echidistant al învăţămîntului de stat, şi de asemenea se pot genera situaţii de discriminare.
Manuale cu probleme
Unul din autorii proiectului, Remus Cernea, a observat şi că unele manuale de religie, editate sub egida unui cult sau altuia, prezintă celelalte culte în mod ostil, riscînd să genereze intoleranţă printre copii.
El a dat şi altfel de exemple dintr-un manual de religie de clasa întîi:
“Dacă te trezeşti duminica dimineaţa mai târziu de ora 10 înseamnă că nu-l iubeşti pe Dumnezeu şi nici pe aproapele tău”.
“Dacă nu îţi faci semnul crucii când treci pe lângă o biserică înseamnă că nu-l iubeşti pe Dumnezeu”.
“Pe pagina următoare este arătată şi pedeapsa pentru faptele rele, iar pedeapsa este că te calcă maşina”.
“Este foarte uşoară apoi legitimarea ideii că oricine are un accident de fapt este consecinţa unor fapte rele, şi în loc să-l compătimim pe acel om, mai degrabă îl vom bănui de nu ştiu ce păcate. Acest manual, repet, are avizul Ministerului Educaţiei”, spune Remus Cernea.
Ministerul „va revizui”
Reprezentantul Ministerului Educaţiei, Vasile Timiş, a spus că Ministerul ia în considerare recomandările acestui raport şi că oricum ministerul are în vedere măsuri prin care aceste lucruri să se revizuiască.
Raportul coordonat de Liga Pro Europa atrage atenţia şi că statutul de disciplină facultativă al religiei nu mai este respectat.
Se recomandă şi reintroducerea în programa şi în manualele de biologie a teoriei evoluţioniste, recent scoasă, pentru a se crea un echilibru cu teoria creaţionistă care există în manualele de religie.
Autorii raportului spun că formal, modul în care se predă religia în şcolile româneşti este asemănător cu ce se întîmplă în multe alte ţări europene dar că la o analiză mai atentă se constată că procesul de predare a acestei discipline are multe deficienţe.

O mare tampenie

PROFEŢIA SECRETĂ DE LA FATIMA
„Biserica fiind totodată divină şi umană, al doilea aspect a
avut din totdeauna tendinţa să-l înăbuşe pe primul”
Marc Dem, Le troisieme secret de Fatima

ra3r52

PROFEŢIA ASCUNSĂ – AL TREILEA SECRET
Am văzut că dintre cele trei secrete profetice încredinţate de Sfânta Fecioară la 13 iulie 1917, copiii au avut încuviinţarea să dezvăluie numai două. De ce? Cât timp era valabilă interdicţia? Şi mai ales, la ce se referea al treilea secret? În cele ce urmează vom încerca să răspundem acestor întrebări legitime.

La a treia apariţie, după ce Fecioara şi-a transmis mesajul, a precizat: Aceasta să nu o spuneţi nimănui”. Copiii vor păstra cu sfinţenie secretul, pe care doi dintre ei (Jacinta şi Francesco) îl vor duce cu ei în mormânt.
Mai întâi, copiii au fost asaltaţi de nenumăraţi vizitatori care le ofereau micuţilor sărăntoci daruri neînchipuit de bogate, chiar bijuterii de aur pentru a le smulge taina. Au urmat interogatoriile canonice între anii 1922 şi 1930, adevărate torturi psihice demne de inchiziţia catolică, cărora unica supravieţuitoare, Lucia, le-a rezistat cu un admirabil curaj.
La data de 9 ianuarie 1944, Lucia s-a hotărât să consemneze al treilea secret, temându-se că va muri ca urmare a unei severe pneumonii. Cele câteva rânduri aşternute pe o foaie de caiet şcolar au fost închise într-un plic sigilat cu ceară. În luna iunie a aceluiaşi an, Lucia a predat plicul superiorului unei congregaţii misionare, pentru a fi înmânat episcopului (monseniorul José da Silva) care l-a păstrat în palatul său episcopal datorită refuzului Vaticanului de a primi documentul. Plicul va rămâne acolo până la moartea episcopului survenită în anul 1957.
Lucia i-a cerut lui da Silva ca plicul să fie deschis fie la moartea ei, fie în anul 1960 după ceea ce se va întâmpla mai întâi”, explicându-i canonicului Barthas: “întrucât Sfânta Fecioară doreşte astfel”. Ulterior, sora Lucia i-a indicat cardinalului Ottaviani argumentul Fecioarei: „În 1960, mesajul va apare mai limpede”. Odată cu trecerea anilor, ce se va fi putut întâmple oare, pentru a o determina pe Lucia să-şi modifice complet declaraţia? Este sigur că a trebuit să cedeze unor puternice presiuni, pentru a afirma la 11 octombrie 1992 cardinalului Padiyara din India, episcopului de India Francis Michaelappa şi părintelui Francisco Pacheco de la Fort Ceara, Brazilia: „Al treilea secret nu este destinat a fi revelat. A fost destinat numai papei şi ierarhilor imediat subordonaţi lui. Doamna Noastră nu a spus niciodată că trebuie să fie făcut public cel mai târziu în 1960. Secretul era pentru papă”.
În documentata sa carte consacrată subiectului, Marc Dem preciza: În intenţia Luciei, plicul nu era destinat papei, ci episcopului sau patriarhului”. De altfel, episcopul da Silva a lăsat în scris dispoziţia (datată 8 decembrie 1945) ca după moartea sa, plicul să fie predat cardinalului don Manuel, patriarh al Lisabonei.
După ce Roma refuzase timp de 13 ani primirea plicului, odată cu dispariţia lui da Silva Vaticanul realizează brusc importanţa secretului şi doreşte să controleze difuzarea acestuia (după 1960), de aceea reclamă chiar în 1957 obţinerea cu orice preţ a plicului sigilat. În consecinţă, monseniorul Cento, nunţiu apostolic, va expedia plicul la Roma, unde acesta îi va fi remis papei Pius al XII-lea, care îl va depune – fără a-l fi deschis – în seiful apartamentelor sale private, sub eticheta “Secretum Sancti Officii”. Plicul va rămâne neatins până la moartea acestui papă, survenită la 10 septembrie 1958.
La 28 octombrie 1958, cardinalul Roncalli devine papă sub numele de Ioan al XXIII-lea. Noul papă declarase la Conciliul Vatican II: “Ni se pare necesar să afirmăm dezacordul nostru total faţă de acei profeţi ai nenorocirilor, care anunţă mereu catastrofe, ca şi cum lumea s-ar apropia de sfârşit”. S-ar putea deduce din aceste spuse dezinteresul papei pentru conţinutul plicului secret. Cu toate acestea, pe când se afla la castelul Gandolfi,în vara anului 1959, Ioan al XXIII-lea deschisese plicul (încălcând astfel consemnul) în prezenţa cardinalului Ottaviani şi a monseniorului Capovilla, secretarul papei , iar traducerea din portugheză a fost asigurată de către monseniorul Paulo Jose Tavarez de la Secretariatul Statului Vatican. După aceasta, sigilându-l la loc, papa nu l-a mai atins până la moartea sa în 1963. Ottaviani şi Capovilla au atestat că sigiliile originale fuseseră găsite intacte.
Odată cu venirea anului 1960, toată lumea se aştepta ca secretul să fie divulgat. Dar la 9 februarie, agenţia portugheză de ştiri a făcut publică următoarea telegramă: “Cetatea Vaticanului. Este probabil ca “secretul de la Fatima” să nu fie făcut public niciodată. După indicaţia sorei Lucia, scrisoarea nu putea fi deschisă decât în cursul anului 1960… Vaticanul a decis ca textul scrisorii sorei Lucia să nu fie revelat, continuând să fie păstrat în cel mai strict secret. Decizia autorităţilor vaticane se bazează pe următoarele motive: 1. Sora Lucia se află încă în viaţă. 2. Vaticanul cunoaşte deja conţinutul scrisorii. 3. Deşi Biserica recunoaşte apariţiile de la Fatima, ea nu doreşte să-şi asume responsabilitatea de a garanta veracitatea cuvintelor pe care cei trei păstori spun că li le-a adresat Fecioara Maria”. Această ştire de presă nu a fost niciodată nici confirmată şi nici dezminţită, iar papa nu a dat nici un comunicat şi nu a făcut nici măcar vreo aluzie.
La numai câteva luni după ce fusese ales (în iunie 1963), noul papă Paul al VI-lea a deschis la rândul lui plicul, a citit mesajul şi a închis plicul la loc. Cât despre nefericitul său succesor, Ioan Paul I, acesta nu a mai avut timpul necesar, poate nici dorinţa, căci a murit în septembrie 1978 (după toate probabilităţile asasinat) la numai 33 de zile după ce se devenise cap al Bisericii Catolice.
Nici Ioan Paul al II-lea nu a consimţit să dezvăluie al treilea secret. Într-o convorbire avută cu tinerii germani în noiembrie 1980, la Fulda, în Germania de Vest, reluată în ziarul Stimme des Glaubens, el s-a referit la acest mesaj al Fecioare, spunând: “Trebuie să ne pregătim, într-un timp nu prea îndepărtat, să suferim mari încercări care ne vor cere hotărârea de a pierde chiar viaţa… Prin rugăciunea voastră şi a mea, e posibil să ne îndulcim această soartă, dar nu e cu putinţă să o înlăturăm, căci numai în acest chip Biserica poate fi reînnoită… Trebuie să fim tari. Trebuie să ne pregătim să ne încredinţăm lui Christos şi Prea Sfintei Sale Mame”.
Ajunşi aici, vom arăta că într-o apariţie din august 1931, Iisus Christos S-a plâns Luciei de neascultarea îndemnurilor divine: “Ei n-au vrut să-Mi asculte cererea… Ca şi regele Franţei, se vor căi, dar va fi târziu. Rusia îşi va fi răspândit greşelile în lume, provocând războaie şi persecuţii împotriva Bisericii; Sfântul Părinte va avea mult de suferit”.
În anul 1981, în Piaţa Sfântul Petru din Roma, Mahomed Ali Agça şi-a descărcat pistolul asupra capului Bisericii Catolice, Ioan Paul al II-lea. Crima a avut loc la 13 mai, ora 17 şi 19 minute (prin inversare rezultă 1917). Or, ne amintim că 13 mai 1917 fusese data primei apariţii de la Fatima.
Cu numai câteva zile înainte de atentat, mai exact la 2 mai 1981, australianul James Downey (pe care Dem îl consideră un vizionar), fost călugăr cistercian la mânăstirea romană de la Tre Fontane, ceruse imperios ca papa să dea publicităţii al treilea secret de la Fatima.
Ioan Paul al II-lea îşi propusese să facă un pelerinaj la Fatima la 13 mai 1982. Cu câteva minute înainte de începerea zilei fixate pentru pelerinaj, abatele Juan Fernandez Krohn l-a acuzat pe papă de dezastrul catolicismului şi de ofensiva comunismului. Acestea sunt coincidenţe care dau mult de gândit.
Ne putem întreba, pe bună dreptate, cât de înspăimântător putea fi “al treilea secret de la Fatima”? Căci cinci papi l-au păstrat: unii au refuzat să-l cunoască, iar alţii au sigilat plicul la loc după ce au citit mesajul pe care nu l-au divulgat niciodată.
Devine evident că, pentru papalitate, acest secret era mai încărcat de consecinţe decât fuseseră celelalte două profeţii, care avuseseră totuşi o importanţă capitală pentru omenire anunţând sfârşitul primului război mondial, izbucnirea celui de la doilea, ascensiunea şi prăbuşirea comunismului european.
În continuare vom examina şi alte atitudini ale exponenţilor catolicismului, care ar putea arunca oarecare lumină asupra esenţei acestui secret atât de bine păzit.
Cardinalul Ottaviani, primul martor al deschiderii plicului – alături de papa Ioan al XXIII-lea – a spus şi a repetat în conferinţa ţinută la Roma la 11 februarie 1967, că Lucia a scris al treilea secret pentru Sfântul Părinte (“El este destinatarul Secretului”), ceea ce era un fals strigător la cer, după cum am văzut. Din insistenţa cardinalului, împotriva oricărei evidenţe, că mesajul Fecioarei ar fi fost adresat papei, Marc Dem deduce că Fecioara se referise chiar la papă şi/sau la Biserică.
Într-un interviu acordat postului de televiziune Antenne 2, întrebat fiind ce crede despre secretul de la Fatima, episcopul auxiliar din Coimbra a încercat să-i minimalizeze însemnătatea (probabil dezastruoasă pentru papalitate şi catolicism), spunând: “Asta nu are nici o importanţă. El interesează mai ales ziariştii”.
Părintele Alonso, numit în 1966 expert oficial pentru Fatima, era apreciat drept unul dintre cei mai buni cunoscători ai subiectului. Într-un articol pe care îl compusese cu numai câteva săptămâni înainte de a muri în decembrie 1981, acesta scrisese: “Papa Paul al VI-lea a considerat oportun şi prudent să întârzie revelarea textului pentru timpuri mai bune. Papa Ioan al XXIII-lea declara că textul nu se referea la pontificatul său… Iar papii ce au urmat n-au considerat că a sosit momentul să ridice vălul misterului în împrejurările în care Biserica nu depăşise încă impactul îngrozitor al celor douăzeci de ani de post-conciliu, în timpul cărora criza credinţei s-a instaurat la toate nivelurile”. El a mai afirmat că al treilea secret se referă îndeosebi la pedepse spirituale care vor fi cu mult mai severe şi chiar mai înspăimântătoare decât foametea, războaiele şi persecuţia.
Marc Dem analizează, în continuare, interviul luat în vara lui 1984, de către Vittorio Messori, cardinalului Ratzinger, al doilea succesor al lui Ottaviani în fruntea Sfântului Oficiu. El ajunge astfel la două concluzii: 1. Conţinutul secretului se pretează unei utilizări senzaţionale. 2. În al treilea secret există ceva cumplit, apocaliptic. În interviul amintit, cardinalul constatase cu amărăciune: “Creştinii sunt din nou o minoritate, mai mult decât au fost vreodată de la sfârşitul antichităţii”. De fapt, încă de când era arhiepiscop de München în 1980, Ratzinger observase: “Nimeni nu poate nega că ultimii zece ani au fost prejudiciabili pentru Biserica Catolică. În locul reînnoirii anunţate, ei ne-au adus un proces de decadenţă”. El a mai spus: „Publicarea celui de-al treilea secreť ar însemna să expunem Biserica primejdiei senzationalismului, exploatării conţinutului acestuia”.
Bazându-se pe un studiu aprofundat, actualul episcop de la Fatima, monseniorul do Amaral de Leiria, spunea, la 16 septembrie 1984 : “Secretul de la Fatima nu vorbeşte nici de bombe atomice, nici de capete nucleare, nici de rachete Pershing sau SS-20. Conţinutul său nu priveşte decât credinţa noastră… Pierderea credinţei unui continent e mai rea decât dispariţia unei naţiuni; şi e adevărat că şi credinţa scade continuu în Europa”. Comentariul lui Marc Dem a fost: “Monseniorul do Amaral nu-şi exprimă judecata sub formă de ipoteză, el o enunţă pe un ton afirmativ”. Teza părintelui Alonso este acum confirmată public de către episcopul de Fatima. Mesajul prezice o criză cumplită a Bisericii. Multă lume crede că în 1973, Fecioara se referise la al treiles secret atunci când i-a spus sorei Agnes Sasagawa din Akita, Japonia: „Rugaţi-vă pentru papă, episcopi şi preoţi… Biserica se va umple de cei ce acceptă compromisuri, iar demonul va convinge mulţi preoţi şi suflete sfinte să abandoneze slujirea lui Dumnezeu”.
În Le Figaro, André Pierre denunţă “trădările comise… de o inteligentsia sacerdotală” plasată adesea în posturi cheie”. Implicaţiile Vaticanului în afacerile mafiote, spălarea banilor murdari, corupţia, homosexualitatea unor preoţi catolici, abuzurile sexuale practicate asupra copiilor nu mai pot fi ignorate de marele public, tot mai revoltat de aceste fapte.
Marc Dem schiţează întinderea dezastrului: patruzeci de mii de preoţi s-au răspopit, s-au grăbit să se căsătorească; orga e înlocuită de chitară; citirea evangheliei e încredinţată paznicului, în timp ce preotul se face factor poştal; episcopii închis seminariile chiar pe când mai erau frecventate; mai bine de jumătate dintre credincioşi au abandonat în masă practica religioasă. Dar, spune scriitorul, “dacă secretul de la Fatima nu ar vorbi decât despre aceste dezordini, care sunt cunoscute acum de către toată lumea, n-ar fi existat obstacole în publicarea lui. Dimpotrivă, asta i-ar fi ajutat pe cardinalul Ratzinger şi pe papă să schimbe calea şi să abandoneze erorile comise”. El ajunge la concluzia logică: secretul se referă la “sursa crizei care zguduie Biserica”. Se înţelege atunci de ce papii nu vor – şi într-o anumită măsură nu pot – să-l facă public.
În interviul acordat în 1990 publicaţiei italiene Trenta Giorni, cardinalul Oddi afirmă: “După părerea mea, secretul de la Fatima ascunde o profeţie tristă pentru Biserică. Din acest motiv, Ioan al XXIII-lea nu l-a divulgat, Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au urmat aceeaşi cale”.
Făcând în anul 1992 darea de seamă a celei de-a 75-a aniversări de la Fatima, abatele Laurentin scria: “Al treilea secret anunţă criza credinţei şi a clerului, care a survenit în jurul anului 1968. Substanţa [secretului] e cunoscută”.
Folosind textele călugărului Alonso şi mărturiile Luciei, un vizionar englez contemporan cunoscut sub numele de fratele Michael a arătat că profeţia a treia se referă la Spirit şi spiritualitate şi dezvăluie teribila criză a Bisericii: în sânul instituţiei vor avea loc conflicte majore, credincioşii nu vor mai şti care dintre credinţe e cea adevărată, răul se va insinua chiar în inima Bisericii, şi preoţii vor deveni partizanii lui, predicând dogmele sale, fiind de aceea crunt pedepsiţi. Cardinalul Ottaviani afirmase că pedepsele prezise de către Doamna Noastră deja au început. La rândul lui, arhivarul de la Fatima, fratele Fuentes, spunea: „Cel de-al treilea secret este cel pe care-l trăim astăzi”. Adăugăm că Lucia atrăsese atenţia asupra relaţiei dintre al treilea secret şi capitolul 13 din Apocalipsă. Or, tocmai acesta evidenţiază legătura dintre Biserică şi cifra răului, 666.
A TREIA PROFEŢIE FĂCUTĂ DE CĂTRE FECIOARA MARIA LA FATIMA ANUNŢĂ INEVITABILA PRĂBUŞIRE A PAPALITĂŢII ŞI A BISERICII, DIN LĂUNTRUL LOR, PRIN LUCRAREA MAMEI DIVINE.

Irealismul religiei

I. Irealismul Religiei

A se porni de la urmatoarele afirmatii :
– ideile religioase au fost elaborate de oameni
– miturile religioase au fost memorate si transmise de oameni
– legile religioase au fost inventate si impuse de oameni
– ceremoniile religioase au fost inventate de oameni
– doctrinele religioase au fost modificate conform dorintelor oamenilor
– cartiile religioase au fost realizate de oameni
– organizatiile religioase au fost create de oameni
– liderii religiosi au fost selectati de oameni
– cladirile religioase au fost construite de oameni
– credința religioasa semnifica supunere fata de alti oameni

11502674

Irealismul si lipsa de rationalitate, pot fi regasite, frecvent, in orice religie existenta, in Biblie fiind relatate nenumarate povestiri fantastice, ce contin presupusele minuni savarsite de Isus si Dumnezeu (despicarea marii, vindecari miraculoase, etc.)

II. Severitatea Divinitatii

Bunatatea absoluta a divinitatii, ce este descrisa in Biblie, este contrariata, des, de severitatea si pedepsele extreme acordate de Dumnezeu, celor ce nu se supun vointei sale :
Deuteronom 13 : 6, 7, 8 care relateaza: „Daca fratele tau, fiul mamei tale; sau fiul tau, sau fiica ta, sau nevasta ta din bratele tale; sau prietenul tau care ti-e scump ca sufletul tau, te incita pe ascuns spunand, haide sa mergem si sa slujim alti Dumnezei pe care nici tu nici parintii tai nu-i cunoscuta; (7) adica Dumnezeii popoarelor care va inconjoara, aproape de tine sau mai departe de la un capat al Pamantului la altul (8) tu sa nu accepti si sa nu-l asculti; si nu trebuie sa tainuesti ce a zis (9) dar trebuie negresit sa-l omori; mana ta sa fie prima asupra lui ucigandu-l, si dupa aceea a tuturor celorlalti; (10) si trebuie SA-L OMORI CU PIETRE; pentru ca a cautat sa te abata de la Domnul Dumnezeul tau, care te scoase din tara Egiptului, din casa robiei.”
Actele de milostenie si compasiune sunt in antiteza cu porunci precum : Exodul 22:18 : „Pe vrajitoare sa nu o lasi sa traiasca”.
Una dintre presupusele porunci ale divinitatii este „sa nu ucizi”, acesta fiind cel mai semnificativ pacat, dar Dumnezeu isi incalca propria lege prin:
Exodul 29 „Si se intampla ca la mijlocul noptii Domnul ucise toti intai-nascutii in Tara Egiptului, de la intai-nascutul Faraonului ce se gasea pe tron, pana la intaiul nascut al robului ce se gasea in mizerie; si toti intai-nascutii dobitoacelor.”
In Biblie, se aminteste, frecvent, ca este obligatoriu ca omul sa aiba frica de Dumnezeu, si sa i se supuna la orice porunca, si sa-l iubeasca pe El si Isus mai mult decat proprii parinti, fii, rude, prieteni, etc. :
Matei 19:29 si Marcu 10:29: „Si oricine a lasat case, frati sau surori; sau tati or mame, sau sotii, sau copii, sau pamanturi de dragul numelui meu va primi insutit si va mosteni viata vesnica.”
Orice nerespectare a poruncilor sau abatere de la obiceiurile crestine sunt aspru pedepsite prin condamnarea la „chinuire vesnica”, sau prin proceduri severe de purificare (canoane, etc.).

Biserica si tainele ei

În decembrie 1945, doi ţărani egipteni au descoperit în apropierea satului Nag Hammadi un vas de pământ conţinând treisprezece suluri de piele. Acestea cuprindeau texte biblice având un caracter gnostic, datând de la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea. Între acestea se aflau:
• Evanghelia lui Toma;
• Evanghelia Adevărului;
• Evanghelia Egiptenilor;
• Evanghelia Mariei;
• Evanghelia lui Filip,
pe drept cuvânt, un ansamblu de o inestimabilă valoare pentru cunoaşterea literaturii creştine timpurii, cu nimic mai prejos de Evangheliile cunoscute.

9TJU2

Este vorba de documente de prima mână ce aparţinuseră evreilor fugiţi din Palestina, care avuseseră privilegiul de a-l fi cunoscut personal pe Iisus.
Ansamblul sulurilor de piele cuprinde 52 de documente ce abordează subiecte gnostice creştine dintre cele mai importante: elementul feminin al divinităţii, natura lui Dumnezeu, natura lui Christos, suferinţa, moartea, învierea lui Christos.
De ce fuseseră îngropate aceste texte şi cum se explică faptul că rămăseseră necunoscute timp de aproape două mii de ani? Motivul este că un sobor de episcopi le etichetase drept eretice către jumătatea secolului al doilea.
Episcopul Irineu din Lyon scrisese către anul 180 cinci volume intitulate Respingerea şi desfiinţarea aşa-zisei cunoaşteri care începeau prin făgăduiala de a denunţa ideile celor ce propovăduiau erezia. Astfel, el ataca o evanghelie celebră numită Evanghelia Adevărului pe care o considera deosebit de periculoasă.
Cincizeci de ani mai târziu, Ipolit de la Roma a scris o altă „respingere” masivă a oricărei erezii, pentru „a dezvălui şi a respinge blasfemiile deosebit de eretice”.
Potrivit tradiţiei eretic era cel care se abătea de la adevărata credinţă. Dar ce anume definea această adevărată credinţă? Şi de ce era numită astfel?
Primele comunităţi creştine, din vremea apostolilor, îşi puneau laolaltă în comun banii şi bunurile. Toţi aveau aceeaşi credinţă şi se rugau împreună; toţi respectau autoritatea apostolilor.
Între grupurile de creştini circulau numeroase Evanghelii precum cele ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan dar şi Toma, Filip, a Adevărului etc. ca şi imnuri secrete atribuite lui Iisus sau discipolilor Lui.
De ce s-a modificat această situaţie către sfârşitul secolului al doilea? De ce creştinismul s-a transformat într-o instituţie ce avea în frunte o ierarhie pe trei niveluri: episcopi, preoţi şi diaconi care se dădeau drept păzitorii singurei „adevărate credinţe”? Cine a operat aceste schimbări şi din ce motive? De ce anumite texte au fost excluse şi declarate „eretice”?
În ochii lui Irineu, gnoza era cea mai nefastă dintre deviaţii. Ea se baza pe experienţa personală şi pe unirea cu Dumnezeu, minimaliza rolul preoţilor şi episcopilor şi se opunea constituirii unei puteri bisericeşti. Aşadar, episcopul din Lyon s-a apucat să distrugă gnosticismul, descurajând demersul personal în favoarea unei credinţe colective, indiscutabile, graţie instaurării unor dogme definitive. Astfel s-a întâmplat ca Noul Testament încăput în mâinile lui Irineu să fie cernut prin sita deasă, prescurtat, adăugit sau modificat după interes, pentru a ajunge la ansamblul de texte ce se cunoaşte astăzi.
Se ştie că în anul 367, episcopul Atanasie din Alexandria a alcătuit lista titlurilor destinate să compună Noul Testament, iar această listă a fost ratificată de participanţii la Conciliile de la Hippone din 393 şi de la Cartagina patru ani mai târziu. Aşa a luat naştere cartea pe care o ştim, rod al unei selecţii, operă omenească, deci supusă greşelii. Oare după ce criterii au hotărât acele conclave ecleziastice, care anume texte să aparţină Noului Testament, şi care să fie înlăturate?
La epoca redactării Evangheliilor, principiile esenţiale ale noii religii fuseseră deja stabilite. Către finele secolului al doilea, creştinii dreptcredincioşi deja începuseră să definească criteriile de apartenenţă la Biserică. Oricine profesa „crezul”, accepta ritul botezului, participa la cult şi se supunea clerului, era acceptat drept creştin.
Pentru a deveni cu adevărat „catolic”, adică „universal” (în limba greacă), conducătorii Bisericii creaseră un cadru simplu, compus dintr-un schelet doctrinar, ritual şi politic ce s-a dovedit a fi un sistem de organizare deosebit de eficient.
Ignaţiu, episcopul Antiohiei, definea Biserica în raport cu episcopul ce reprezenta acest sistem: „nimic să nu se facă în legătură cu Biserica fără episcop… Unde este Christos, acolo este şi Biserica catolică”.
De teamă să nu apară vreun „eretic” care să afirme că Christos poate fi prezent chiar când episcopul este absent, Ignaţiu a pus lucrurile la punct în acest sens: „nu e legal nici să botezi, nici să celebrezi o slujbă rituală fără episcop… A te alătura episcopului, înseamnă a te alătura Bisericii. A te separa de episcop, înseamnă a te separa nu numai de Biserică, ci chiar de Dumnezeu Însuşi!…” El subliniază că în afara ierarhiei ecleziastice, „nu există nimic care să se poată numi Biserică…”
Episcopul de Lyon, Irineu, este de acord cu Ignaţiu: numai adevărata Biserică este cea care păstrează forme asemănătoare constituirii ecleziastice. „Adevărata gnoză este cea care se referă la doctrina apostolilor, la vechea constituire a Bisericii în întreaga lume, şi a faptului că reprezintă corpul lui Christos urmând succesiunea episcopilor prin care ei au transmis ceea ce se află pretutindeni”. Irineu a contribuit în a da o formă stabilă şi coerentă tinerei teologii creştine, mai mult decât toţi primii părinţi ai Bisericii. El a denunţat şi condamnat cu vehemenţă tot ce nu aparţinea dreptei credinţe de la cele mai îndepărtate origini ale curentelor eretice. Diversităţii, presupuselor lor erori şi fapte rele, el le-a opus unitatea, adevărul şi superioritatea Bisericii creştine, singura „demnă de ataşament”, singura capabilă să asigure mântuirea, şi în afară de care nu există decât erezii demne de cele mai aspre pedepse.
„Numai acest sistem, spune Irineu, se bazează pe coloana şi solul scrierilor apostolice cărora le conferă autoritate absolută. Înainte de toate, evangheliile Noului Testament: toate celelalte sunt mincinoase şi îndoielnice, neapostolice şi probabil opere eretice. Numai Biserica catolică prezintă un sistem foarte complet de doctrine, proclamând un singur Dumnezeu creator şi Tată al lui Christos, care S-a incarnat şi S-a ridicat dintre cei morţi. În afara acestei Biserici nu există mântuire: ea dă acces la viaţă; toţi ceilalţi sunt hoţi şi tâlhari”. Irineu nu doreşte altceva decât „să-i convertească la Biserica lui Dumnezeu”, considerându-i drept apostaţi, mai răi decât păgânii.
Dimpotrivă, creştinii gnostici au dezvăluit că ceea ce deosebeşte falsa Biserică de cea adevărată nu este rolul deţinut de clerici, ci nivelul de pricepere al membrilor săi şi calitatea raporturilor dintre ei.
Apocalipsa lui Petru declară că „cei ce purced din viaţă… fiind iluminaţi, ştiu să deosebească falsul de adevăr… Ei nu încearcă să-i domine pe ceilalţi, nici să-i supună pe episcopi şi diaconi, canale uscate”.
Gnosticii declară că ceea ce caracterizează adevărata Biserică este unirea membrilor ei cu Dumnezeu şi a unora cu alţii, „uniţi pentru totdeauna prin prietenie, necunoscând nici ostilitatea, nici răul, ci fiind uniţi prin gnoză… în prietenie unii cu alţii”. Între ei domneşte o intimitate de soţi, de nuntă spirtuală, trăind într-o paternitate, o maternitate, o fraternitate şi înţelepciune raţională, ca cei ce se iubesc, ca într-o comuniune a spiritului.
Aceste viziuni ale Bisericii cereşti alcătuiesc un viu contrast cu portretul terestru al Bisericii rezultat din documentele dreptcredincioşilor.
Înainte de a adera la Biserica gnostică, Tertulian adoptase aceeaşi definiţie a Bisericii ca şi Irineu. În criticile aduse ereticilor, el declara că numai Biserica deţine regulile apostolice ale credinţei, venerând Canonul Sfintei Scripturi şi purtând semnul succesiunii apostolice prin ierarhia sa ecleziastică: „această regulă… a fost predicată de către Christos, şi nu pune nici o altă problemă decât cea pe care o introduc ereticii şi care îi face pe oameni eretici”.
Cu toate acestea, la sfârşitul vieţii, Tertulian se va rupe de comunitatea dreptcredincioşilor, va respinge Biserica creştinilor pur „psihici”. Atunci el va opera o distincţie categorică între Biserica empirică şi viaţa diferită, spirituală a Bisericii. Începând de atunci, el nu va mai defini Biserica prin raport cu organizaţia sa ecleziastică, ci numai ţinând seama de spiritul ce sfinţeşte pe fiecare membru al său. El îşi va bate jos de comunitatea catolică, ca fiind o Biserică a unei mulţimi de episcopi: „… Căci Biserica însăşi, este în principal şi de drept Spiritul, care cuprinde treimea unei divinităţi unice, Tatăl, Fiul, şi Sfântul Duh. Biserica este prezentă acolo unde doreşte Domnul. Biserica spirituală pentru membrii spirituali, şi nu Biserica unei mulţimi de episcopi!”
Autorii gnostici resping ca false toate caracteristicile creştinismului ecleziastic. Supunerea faţă de ierarhia clericală pretinde credincioşilor supunerea faţă de „călăuze oarbe”. Conformarea la regula „crezului” tinde să întemniţeze pe toţi creştinii într-o ideologie inferioară. Credinţa în sacramente dă dovadă de o analiză naivă şi magică: creştinii celebrează botezul ca pe un rit de iniţiere care le garantează speranţa mântuirii, crezând că cei care primesc botezul sunt „orientaţi către viaţă”. Spre deosebire de aceste minciuni, gnosticul declară „în consecinţă: adevărata mărturie este când omul se cunoaşte pe sine, şi pe Dumnezeu care este deasupra adevărului, el va fi mântuit”. Numai cei care recunosc că au trăit în ignoranţă şi care învaţă să se elibereze descoperind ceea ce sunt, primesc iluminarea ca pe o nouă viaţă, ca pe o „a doua naştere”. Riturile fizice ca botezul sunt deplasate, căci „botezul adevărului este altceva; el poate fi descoperit renunţând la lume”.
Care au fost motivele acuzării gnosticilor în raport cu dreptcredincioşii?
În primul rând, că ei nu-L caută pe Dumnezeu. Gnosticul nu înţelege mesajul lui Christos ca oferind o serie de răspunsuri, ci ca o încurajare să înceapă a căuta: „căutaţi şi întrebaţi ce căi trebuie să urmaţi, căci nimic nu se compară cu aceasta”. Creştinii negnostici nu caută deloc: „… aceştia, cei ce sunt ignoranţi, nu caută deloc pe Dumnezeu… Ei nu se interesează de Dumnezeu… Nepăsătorul aude chemarea, dar ignoră locul unde a fost chemat”. Cei care se mulţumesc să creadă ceea ce li se predică, fără a pune întrebări, şi care acceptă cultul care li se aşterne în faţa ochilor, nu numai rămân ei înşişi în ignoranţă, dar „dacă întâlnesc un altul ce se preocupă de mântuirea lui”, fac tot posibilul pentru a-l mustra, reducându-l la tăcere.
Gnosticii nu erau nici relativişti, nici sceptici. Ca şi dreptcredincioşii, ei căutau singurul adevăr. Spre deosebire de ei, dreptcredincioşii ajunseseră să vadă adevărul în propria lor doctrină, singura formă legitimă a credinţei creştine. Ereticii urmau sfatul lui Iisus: „căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide”. Dar aceasta înseamnă, spunea episcopul Tertulian, că Christos a predicat un lucru foarte precis, ceea ce conţine „crezul”, şi găsindu-l creştinul nu mai are ce să caute. „Vinovat este cel ce nu încetează să se întrebe, pentru că nu va auzi niciodată, căci el întreabă pe cineva care nu aude”.
Irineu este de următoarea părere: „Procedând astfel, nu contenim să întrebăm, fără a afla nimic, pentru că neglijăm adevăratele căi de a descoperi. Singurul procedeu sigur şi fără riscuri, spune el, este de a adăuga credinţă la învăţătura Bisericii, admiţând limitele inteligenţei omeneşti”.
În dorinţa lor de a edifica o Biserică universală, conducătorii dreptcredincioşi primeau credincioşi din toate clasele sociale, originile rasiale sau culturale, educaţi sau analfabeţi, pe oricine accepta sistemul lor de organizare. Episcopii îi eliminau pe toţi cei care contestau una sau alta dintre cele trei componente ale sistemului: doctrină, liturghie, ierarhie clericală. Or gnosticii la contestau pe toate trei.
Numai contestând gnosticismul, conducătorii dreptcredincioşi au putut să alcătuiască o organizaţie care să mobilizeze pe toţi credincioşii în sânul unui cadru instituţional unic. Ei nu autorizau alte deosebiri între credincioşii de primă sau secundă categorie, decât cea care exista între cler şi laici, şi nu tolerau ca cineva să se pretindă exceptat de la conformismul doctrinar, participarea la liturghie sau ascultarea după principiile aplicate de către preoţi şi episcopi.
Bisericile gnostice – care recuzau acest sistem în favoarea formelor mai subiective de apartenenţă religioasă – nu au supravieţuit ca Biserici, decât câteva secole.
Creştinismul oficial a dobândit treptat stabilitate şi permanenţă, prin adaptarea modelului organizării politice şi militare a Romei, la ţelurile pe care le urmărea, odată cu suportul Imperiului începând din secolul al IV-lea,
Prin Irineu, creştinismul a devenit o doctrină solidă şi structurată – condiţie indispensabilă supravieţuirii şi succesului său. Din această perspectivă, putem deduce că episcopul de Lyon a pregătit calea pentru evenimentele survenite după domnia lui Constantin: creştinismul Imperiului Roman.
După tradiţia ecleziastică, Constantin moştenise de la tatăl său o înclinaţie accentuată către creştinism. Începând de la convertirea împăratului Constantin când creştinismul a fost recunoscut drept religie oficială, episcopii care până atunci fuseseră persecutaţi, au dobândit o autoritate absolută. Posedarea de opere denunţate drept eretice a devenit o infracţiune criminală. Copiile lor au fost date pradă focului.
Rămâne însă unele întrebări, mereu actuale: De ce Biserica apostolică a ascuns, a deghizat adevărul şi şi-a însuşit mesajul lui Iisus Christos?
De ce Biserica a fost şi continuă să respingă elementul feminin al divinităţii, adică Sfântul Duh?

Biserica Iudeo-Crestina

Conform Bisericii iudeo-crestine, „sfântul botez” este „prima si cea mai importanta Taina (sacrament), aceasta pentru ca este modalitatea de intrare în comunitatea crestina”.
„Celui botezat i se iarta pacatul stramosesc si toate pacatele personale daca a fost botezat mai târziu de nastere.„
„Botezul semnifica o renastere duhovniceasca, prin care cel botezat devine membru al Bisericii crestine.”

Trecem peste ciudata sugestie ca botezul sa fie facut „mai târziu de nastere”, chiar daca nu ne putem închipui în nici un fel un botez intra-uterin… Biserica iudeo-crestina nu a excelat niciodata cu apetenta fata de logica si ratiune. Problema care se pune este însa de ordin moral, rational si, nu în ultimul rând, etnic.
Diferitele Biserici crestine sunt poate cele mai putin îndreptatite sa vorbeasca de morala si moralitate, având mainile patate de sângele a zeci de milioane de victime inocente. Este deajuns sa amintim „Sfânta” Inchizitie, „Razboaiele Sfinte”, masacrele coloniale savârsite tot în numele „blândului” Isus, sau macelurile fratricide între diferitele „Biserici” iudeo-crestine. Fara a exagera, si cu deplina obiectivitate, putem afirma ca urgia iudeo-crestina a facut mai multe victime decât fratele ei ideologic si de sânge, comunismul.

Esti de acord ca, prin „botez”, sa intri în aceasta odioasa organizatie de factura iudaica, iar întreaga ta viata sa se desfasoare în coordonatele stabilite strict de niste popi avizi de bani si putere…?

Biserica iudeo-crestina afirma ca, prin „botezare”, se „iarta” „pacatul stramosesc”. Care o fi acesta…? Trecând peste aspectele telenovelistice de prost gust ale povestii cu dumnezeul care, conform dogmelor, nu poate fi reprezentat, dar care totusi are picioare pentru a se plimba prin „rai” si voce pentru a striga pe Adam, pacatul cu pricina constând în „ispita cunoasterii”, putem lesne deduce ca, pentru a nu „pacatui” si pentru a se supune astfel vointei domnului, Adam ar fi trebuit sa se complaca într-o tâmpa si animalica imbecilitate… Deducem astfel ca, prin botez, trebuie sa ne caim si ne spalam pacatul de a fi rationali…

Biserica si popii te vor prost, conform binecunoscutului precept „fericiti cei saraci cu duhul”. Îti convine sa alegi, constient si voluntar, imbecilitatea…?

Practic, prin botez se întelege alaturarea ta la comunitatea iudeo-crestina. Povestile, tribulatiile si faradelegile faptuite de niste obscure triburi asiatice tin deja loc de istorie si mitologie autohtona. Sa citam câteva dintre ele: onanismul, sodomia, proxenetismul practicat de patriarhul Avram cu sotia sa nonagenara Sara, incestul pe fondul consumului de alcool a lui Noe cu propriile sale fiice precum si multe alte obscenitati care au determinat un stat ca Germania sa interzica vânzarea „Bibliei” tinerilor sub 18 ani.
În antiteza cu degeneratii din deserturile Palestinei, sa privim catre strabunii nostrii daci, a caror reflectare în scrierile istorice a fost doar elogioasa, daca ar fi sa amintim doar expresia lui Herodot „cei mai drepti si mai viteji dintre traci”. Dacii si indo-europenii nu au avut nevoie de legi scrise care sa le interzica sodomia, incestul si alte bolnave perversiuni, pentru ca ei erau pur si simplu incapabili sa-si imagineze asemenea grozavii…!

Esti din neamul lui Iuda, sau din cel al lui Decebal…?

În mod perfid si samavolnic, ai fost vândut iudeilor. Nu te-a întrebat nimeni ce parere ai. Daca ai fi aflat acum, ca în frageda pruncie, ai fost încadrat pe viata în PSD, ai fi fost, probabil, pe buna dreptate, extrem de indignat. Biserica iudeo-crestina ti-a renegat dreptul la optiune. Nu-ti propunem decât sa judeci cu capul tau, în deplina cunostinta de cauza, si dupa o matura chibzuinta. Si sa-ti exerciti dreptul de a opta ACUM !

Argumente generale


Photobucket


I. Argumente Generale ale Teismului

Credinciosii, in lipsa teoriilor sustinatoare a realismului divinitatiilor, promoveaza ideea conform careia daca existenta lui Dumnezeu nu poate fi negata, in concluzie acesta exista !!! Este ilogica sustinerea unei astfel de teorii, fiind evidenta necesitatea prezentei argumentelor in favoarea existentei, pentru a dovedi realismul divinitatii.
Deasemnea argumentele pe care se bazeaza atat crestinismul, cat si alte religii, sunt irationale, fictive, pure presupuneri.
Argumente precum cel al Moralitatii, Creatiei, Complexitatii si al Sufletului sunt teori vagi, nedovedite, speculative, presupuse.

Argumentul Moral relateaza urmatoarele :
1. Nu exista valori morale in natura omului
2. Valorile morale nu exista decat daca Dumnezeu exista
3. Concluzie : Dumnezeu exista .
Argumentul moral al crestinilor este unul pur speculativ, Freud dovedind, ca actele morale se structureaza in timpul primei copilarii (5-7 ani), in perioada maturizarii psihicului, moralitatea individului fiind modelata in functie de societatea si mediul in care convietuieste. In plus argumentul moral este in contradictie cu afirmatia din Biblie , ce sustine ca omul a fost creat cu propria judecata si capacitate de decizie !

Argumentul Creatiei sustine :
1. Tot ce se intampla are o cauza
2. La un moment dat, ceva a fost creat din nimic, Universul
3. Creatia trebuie sa fi avut o cauza
4. Din moment ce nu a existat materie in acel moment, cauza creatiei trebuie sa fi fost Dumnezeu
Acest rationament se bazeaza pe lipsa de informatii pentru a dovedi existenta divinitatiilor. Referitor la (1), mecanica cuantica a observat ca, in natura, se creeaza particule, apoi se auto anihilieaza, fara nici o cauza. Din aceasta observatie rezulta ca existenta Universului, nu a fost determinata, obligatoriu de o cauza. Afirmatia (4) este evident speculativa, in lipsa doveziilor, a argumentelor se presupune cu usurinta : „cauza creatiei trebuie sa fi fost Dumnezeu”. In prezent nu se poate extrage o concluzie clara asupra existentei Universului, religia, din lipsa de informatii, presupunand obligatorie interventia divina.

Argumentul Complexitatii prevede :
Complexitatea organismului uman, si complexitatea elementelor universului este imposibila pe cale naturala, nu se poate realiza decat prin interventie Divina. (contra argumentul este Teoria Evolutionismului).

Argumentul faptelor lui Isus :
Afirma ca faptele miraculoase ale lui Isus, culminand cu invierea, demonstreaza existenta divinitatii lor. ( Nu se i-a in considerare ca istoria nu a consemnat nimic din faptele sau existenta lui Isus, acestea fiind contestabile. )

Argumentul Sufletului :
Crestinii sustin ca oamenii au suflet (imaterial), spre deosebire de animale. In absenta sufletului oamenii comportandu-se asemnea necuvantatoarelor ! Ateii sustin ca sufletul este material, indentificandu-se cu creierul. Dovezi in acest sens fiind :
1. Dezvoltarea creierului este in stransa legatura cu dezvoltarea intelectuala. Dezvoltarea intelectului este imposibila fara evolutia creierului.
2. Deteriorarea creierului in urma accidentelor,consumului de substante nocive, etc. rezulta in deteriorarea permanenta a intelectului. Daca intelectul (sufletul) se afla in afara creierului de ce cei care sufera traume in zona cutiei cranieni, nu mai au o activitate normala a intelectului (deficiente de memorie, devieri de comportament, etc.)?
3. Daca sufletul este separat de creier de ce Alzheimer, sau alte boli, afecteaza permanent intelectul (sufletul), si nu numai creierul ?
+Deasemenea presupusele vindecari medicale miraculoase sunt atribuite, divinitatii.
Aceste manifestari nu dovedesc decat stadiul primar in care se afla stiinta, respectiv medicina, nefiind posibila, intodeauna, stabiliarea unui diagnostic exact, in fiecare an, desprinzandu-se ramuri modificate, ai diferitilor virusi. Spre exemplu in antichitate simpla gripa sau varicela afecta masiv populatia unui oras sau chiar a unei tari.

II. Provenienta Religiei
A fost dovedit de psihologi,etc. ca este foarte posibil ca religiile sa fie creatia omului. Cei care se ocupa cu studiul comportamentul si creierul uman, au dovedit ca in caracaterul omului sunt prezente numeroase instincte primare, unul din acestea fiind frica. Inca din Evul Mediu, omul a fost dominat de frica fata de necunoscut, mister, natura, astfel, in timp, s-au dezvoltat practici, ritualuri de imbunare a naturii, iar apoi de sadisfacere a dorintelor zeiilor naturii. Religia, pornind de la vechii zei ai naturii si a vechilor ritualuri, s-a dezvoltat ajungand la stadiul monoteist, fiind creata si o carte de ritualuri, porunci, etc. (Biblia , Coranul … ).

III. Provenienta Bibliei
Credinciosii sustin ca Biblia a fost scrisa de oameni care erau sub influenta Duhului Sfant, dar nu exista nici o dovada sau argument care sa indice acest detaliu. Este cu mult mai probabil ca Sfanta Scriptura sa fi fost creata de om. In lipsa argumentelor si a doveziilor se presupune ca «faurirea» Bibliei a avut un amestec divin, acest fapt fiind irational, speculati, ireal.

IV. Fanatismul Religios
Fanatismul religios, indeamna credinciosii sa urasca sau sa ii converteasca pe toti cei care sunt de o credinta diferita sau care sunt atei, chiar daca una dintre porunci este sa nu i-ti urasti semenii, presupunandu-se cu usurinta ca acestia sunt criminali, impotriva lui Dumnezeu, imorali („chiar daca” in Biblie se sustine ca orice om detine un set de valori morale, datorat divinitatii). Habotnicii nu rationeaza faptele si doveziile ci doar creaza argumente fictive, pentru a-si sustine cauza.
Habotnicul vede in Ateu , omul pacatos, imoral ce este impotriva firii omenesti, care trebuie eliminat.
De-a lungul istoriei au fost nenumarate incercari de a extermina ateii ( Inchizitia – 1231 de Papa Gregor IX ), dar in ciuda eforturilor Bisericii, numarul necredinciosilor este incontinua crestere, cauza fiind evolutia stiintei si analizarea aprofundata a argumentelor ce sustin existenta divinitatii.

V. Concluzie
Argumentele, contradictiile, generalitatea si evitarea argumentelor plauzibile conduc la concluzia ca religia nu este decat un mit,o poveste. Religia se bazeaza pe presupuneri, fapte ireale si pe Biblia scrisa de om, astfel conform ratiunii, se concluzioneaza inexistenta divinitatiilor.

Argumente

| Introducere
Crestinii vad existenta Dumnezeului lor ca un adevar incontestabil. Viziunea lor este falsa, nu numai datorita lipsei dovezilor pentru existenta adoratei lor entitati invizibile, dar mai ales datorita naturii contradictorii a acestei fiinte.

| Demonstrarea unei negatii universale
Multi crestini considera ca este imposibila demonstrarea unei negatii universale. Dar afirmatia conform careia este nevoie de omniscienta pentru a demonstra o negatie universala se întemeiaza, la rândul ei, pe conceptia conform careia obiectul în discutie este coerent, logic. Drept exemplu, desi nu exista dovezi asupra inexistentei inorogilor, este posibil sa se demonstreze ca acestia nu exista. Cu alte cuvinte, daca atributele unui obiect ipotetic sunt contradictorii, atunci se poate concluziona cu usurinta ca obiectul în cauza nu exista. Nu avem nevoie de cunostinte nelimitate pentru a concluziona ca sferele cubice nu exista; aceasta categorie de obiecte are atribute care se exclud reciproc: un cub, prin definitie, are 8 colturi, în timp ce o sfera nu are nici unul. Aceste proprietati sunt categoric incompatibile, neputând fi detinute concomitent de acelasi obiect.
Ceea ce încerc sa demonstrez este ca, asemenea sferelor cubice, atributele zeului crestin Iahve sunt incompatibile între ele, si asadar ca existenta lui Iahve este imposibila.

| Definirea lui Iahve
Crestinii l-au dotat pe zeul lor cu urmatoarele caracteristici: este etern, atotputernic, si a creat totul; el a creat legile naturii si poate schimba totul printr-un simplu act de vointa; este exclusiv bun, iubitor si complet just; este un zeu care poate trai toate emotiile umane; este atotstiutor: vede totul, atât în trecut, cât si în viitor.
Creatia divina a fost initial perfecta, dar oamenii, prin neascultare, au adus imperfectiunea în lume. Oamenii sunt rai si pacatosi si trebuie sa sufere în aceasta lume pentru pacatele lor, dar Dumnezeu le da acestora posibilitatea de a fi iertati de greselile lor, fiind rasplatiti cu fericirea deplina în Rai. Toti cei care nu accepta aceasta posibilitate a iertarii trebuie sa mearga în Iad si sa fie chinuiti pentru eternitate.
Aceste atribute ale Divinitatii sunt cele desprinse din Biblie, carte despre care crestinii cred ca este cuvântul perfect si veridic al lui Dumnezeu.

| Perfectiunea are nevoie de si mai multa perfectiune?
Ce o fi facut Dumnezeu pe durata acelei eternitati înainte de a crea totul? Daca el era tot ce exista pe vremea aceea, ce a deranjat acel echilibru suprem si l-a determinat sa creeze? Era plictisit? Sau s-o fi simtit singurel?
Se presupune ca Dumnezeu este perfect. Când ceva este perfect, este complet, nu mai are nevoie de nimic altceva. Noi, oamenii, ne angajam în tot felul de activitati pentru ca suntem în cautarea perfectiunii, pentru ca exista un dezechilibru între ceea ce suntem si ceea ce vrem sa fim. Daca Dumnezeu este perfect însa, acest dezechilibru nu poate exista: el nu ar trebui sa-si doreasca nimic, sa aiba nevoie de ceva sau sa vrea sa faca ceva. Un zeu perfect nu face nimic altceva decât sa existe. Asadar, un creator perfect este imposibil.

| Perfectiunea determina imperfectiunea
Dar, de dragul povestii, sa continuam si sa presupunem ca acest zeu absolut a creat Universul. Oamenii au fost încoronarea creatiei lui, din moment ce erau imaginea lui Dumnezeu si aveau capacitatea de a lua decizii. Totusi, acesti oameni au stricat echilibrul natural alegând sa nu-l asculte pe Dumnezeu.
Cum?! Daca ceva este perfect, nimic imperfect nu poate veni din el. Cu toate acestea, acest zeu perfect, care a creat un Univers perfect, a asistat la evolutia creatiei sale spre imperfectiune, autori fiind oamenii, parte a creatiei sale perfecte. Ne dam seama astfel cum principala sursa de imperfectiune este chiar Dumnezeu însusi.

| Situatia liberului arbitru
Obiectia pe care crestinii o ridica aici implica liberul arbitru. Ei spun ca o fiinta trebuie sa aiba liber arbitru pentru a fi fericita. Bunul Dumnezeu nu a vrut astfel sa creeze roboti, asa ca i-a înzestrat pe oameni cu liber arbitru, pentru a-i face capabili de a experimenta iubirea si fericirea, însa ei l-au folosit pentru a alege raul si astfel au introdus imperfectiunea în Universul initial fara cusur al Creatorului. Dumnezeu nu a putut controla aceasta decizie, deci vina pentru Universul asa cum este el cade asupra oamenilor, si nu asupra sa.
Sa vedem erorile: daca Dumnezeu este omnipotent, presupunerea conform careia liberul arbitru e necesar pentru fericire este falsa; daca acesta a putut face o regula care spune ca numai fiintele cu liber arbitru pot fi fericite, înseamna ca putea face si regula care sa spuna ca numai robotii pot fi fericiti. Optiunea din urma este clar superioara, din moment ce robotii nu pot lua niciodata decizii care i-ar putea face pe ei sau pe creatorul lor nefericiti, pe când fiintele cu liber arbitru pot; un Dumnezeu perfect si omnipotent care creeaza fiinte capabile de a-si ruina propria conditie este imposibil.
Apoi, chiar daca este sa consideram necesitatea liberului arbitru pentru fericire, Dumnezeu tot ar mai fi putut crea fiinte care sa posede aceasta calitate, dar care sa nu aiba capacitatea de a alege raul, ci de a alege între mai multe optiuni bune, spre exemplu. Mai mult, Dumnezeu poseda liber arbitru, si cu toate acestea nu ia decizii imperfecte; daca oamenii sunt dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, înseamna ca nici ei nu ar trebui sa le ia.
În orice caz, evidenta ramâne: prezenta imperfectiunilor în Univers infirma natura perfecta a creatorului sau.

| Suferinta ulterioara
Dumnezeu este omniscient. Atunci când a creat Universul, el a vazut suferintele pe care oamenii aveau sa le îndure din cauza pacatului originar al primilor reprezentanti ai acestei specii, a auzit tipetele de suferinta, urletele de durere ale celor condamnati la a trai într-o lume plina de cusururi. Mai mult ca sigur, el a stiut ca e mai bine ca acei oameni sa nu se fi nascut niciodata si, la fel de sigur, compasiunea lui l-ar fi împiedicat sa creeze o lume condamnata la esec si la suferinta eterna. O fiinta plina de compasiune care produce creaturi condamnate la durere este una logic imposibila.

| Despre pedeapsa
Dumnezeu este absolut just, si cu toate acestea el condamna oamenii destinati la a face lucruri imperfecte la suferinta infinita în Iad pentru greseli finite, sentinta, de altfel, inacceptabil de injusta. Absurditatea acestei pedepse este scoasa în evidenta de faptul ca sursa initiala a acestei lumi imperfecte este Dumnezeu însusi! Un Dumnezeu absolut just care-si condamna creatia pentru a carei imperfectiune este el însusi responsabil la chinuri eterne este unul imposibil.

| Credinta si fapte
Gânditi-va la toti oamenii care traiesc în regiuni izolate ale Globului si care niciodata nu au auzit de vestea cea buna a lui Iisus, sau la cei care au aderat în mod natural la religia parintilor lor, dupa cum au fost educati la nastere, asemeni celor care au avut „norocul” sa fie crestini. Toti acestia se vor chinui în focul cel de veci pentru ca nu au crezut în Iisus. Nu conteaza cât de corecti, buni si generosi au fost cu oamenii din jur pe durata vietii lor: daca nu accepta Evanghelia, sunt automat condamnati. Un Dumnezeu just nu ar judeca niciodata oamenii dupa credinta lor, ci mai degraba dupa faptele lor.

| Revelatia imperfecta
Biblia este, teoretic, cuvântul absolut al lui Dumnezeu: ea contine instructiuni adresate oamenilor, pentru a evita focul cel de veci al Iadului. Iata, ce dragut din partea lui Dumnezeu sa ne dea solutii pentru a depasi problemele pentru care el însusi este, de fapt, responsabil! Acest zeu atottiitor ar fi putut, printr-un simplu act de vointa, sa elimine problemele pe care umanitatea trebuia sa le îndure, dar în loc, în a sa întelepciune nemasurata, a optat pentru varianta de a ne oferi un amalgam de carti indescifrabile, numite „Biblie”, ca si unic mijloc de a evita Iadul pe care l-a pregatit pentru noi. Acest zeu perfect a decis sa-si reveleze vointa în aceasta scriere imperfecta, scrisa în limbajul imperfect al oamenilor, tradusa, copiata, interpretata, discutata, votata si înteleasa în fel si chip de catre noi, creaturile sale imperfecte. Niciodata doi oameni, luati aleator, nu se vor pune de acord cu privire la ce înseamna, concret, cuvântul lui Dumnezeu, din moment ce cea mai mare parte a mesajului biblic este fie incoerent, fie inconsistent. Si cu toate acestea, Dumnezeu se asteapta ca noi, reamintesc, creaturile sale imperfecte, sa rezolvam acest puzzle plin de paradoxuri folosindu-ne de mintile imperfecte cu care tot el ne-a echipat. Mai mult ca sigur, un Dumnezeu atotputernic si întelept ar fi trebuit sa intuiasca ca era mai bine sa-si reveleze vointa direct noua, si nu sa permita sa fie dezbatuta, modificata si, în ultima instanta, prost înteleasa din cauza limbajului diferit si inconsistent de care dispunem.

| Justitia paradoxala
Nu trebuie decât sa arunci o privire sumara în Biblie ca sa-i descoperi inconsistentele, din moment ce se contrazice în multe locuri în chestiuni fundamentale, cum ar fi în cazul justitiei divine. Acelasi Dumnezeu care-si asigura poporul ca fiii nu vor fi pedepsiti pentru pacatele tatilor lor va distruge, spre exemplu, un întreg camin pentru pacatele unui singur om (care furase din prada de razboi a lui Iahve); vorbim de acelasi Iahve care a adus ciuma printre mii de oameni nevinovati pentru a-i pedepsi pentru faptul ca regele lor David a efectuat un recensamânt; si acelasi Iahve care le-a permis oamenilor sa-i ucida Fiul pentru ca facuse câteva erori la planificarea creatiei, pe care dorea sa le îndrepte. Gânditi-va numai la câti oameni au fost împietriti, arsi de vii, înjunghiati, violati sau trimisi în sclavie din cauza simtului paradoxal al justitiei al lui Iahve! Sângele copiilor nevinovati a patat mâinile zeului perfect, corect si plin de compasiune Iahve…

| Istoria contradictorie
Nici macar nu vorbim de diferentele dintre varianta biblica si descoperirile arheologice, ci de contradictiile în materie de istorie din cadrul Bibliei însesi. O persoana care va citi si va compara continutul Sfintei Scripturi nu va sti exact cine erau sotiile lui Esau, daca Timna îi era acestuia concubina sau fiu, sau daca linia genealogica a lui Iisus este prin Solomon sau prin fratele lui, Nataniel. Si acestea ar fi doar câteva dintre sutele de contradictii cu privire la fapte istorice. Daca Biblia se contrazice în chestiuni care tin de viata pamânteasca, de zi cu zi, cum am putea avea încredere în ea în ceea ce priveste chestiunile morale sau spirituale?

| Profetiile re-împlinite
Biblia îsi interpreteaza gresit propriile profetii. Cititi Isaia 7 si comparati-l cu Matei 1, pentru a gasi doar una dintre profetiile gresit întelese de crestinii pasivi sau ignoranti. Semnul dat de Isaia regelui Ahaz avea intentia de a-l asigura asupra faptului ca dusmanii sai, regele Retin si regele Remalia, vor fi înfrânti, iar profetia a fost împlinita în chiar urmatorul capitol. Cu toate acestea, în Matei 1, nu numai ca termenul de „fecioara” este atribuit Fecioarei Maria, dar o profetie deja împlinita este revendicata pentru nasterea imaculata a lui Iisus!
Împlinirea profetiei din Biblie este citata ca si dovada a naturii divine a lui Iisus, dar acesta este doar un exemplu de o asa-numita profetie al carei scop a fost denaturat pentru a sustine o doctrina falsa si absurda. Efectiv, nu exista limite pâna unde persoanele naive si impresionabile nu ar merge în credinta lor, în ciuda nenumaratelor dovezi împotriva acesteia!
Biblia este imperfecta. Nu e nevoie decât de o imperfectiune pentru a demonta presupusul caracter absolut al cuvântului lui Dumnezeu, însa mult mai multe au fost gasite. Un Dumnezeu perfect care-si reveleaza vointa absoluta într-o carte imperfecta este unul imposibil.

| Atotstiutorul schimba viitorul
Un Dumnezeu care cunoaste dinainte viitorul nu îl poate schimba. Un Dumnezeu omniscient dotat cu liber arbitru este imposibil.

| Atotstiutorul este surprins
Cineva care stie totul nu poate experimenta emotia. Biblia afirma ca Dumnezeu traieste mai toate emotiile umane, inclusiv furia, tristetea sau fericirea. Noi, oamenii, avem emotii ca si rezultat direct al dobândirii de noi cunostinte. Spre exemplu, cineva care nu stia nimic despre infidelitatea sotiei lui, va trai furia sau tristetea la auzul vestii ca aceasta îl însala. Prin opozitie, Dumnezeul atotstiutor nu are nevoie de asa ceva, din moment ce nimic nu-i este necunoscut si nimic nou nu-i poate fi dezvaluit si, asadar, nu exista nimic nou care sa-i determine reactii de natura emotionala.
Oamenii sunt suparati sau frustrati când ceva merge gresit, si nu pot repara respectiva situatie; în schimb, Dumnezeul omnipotent, omniscient, poate schimba, poate repara orice. Oamenii tânjesc dupa lucruri care le lipsesc; în schimb, lui Dumnezeu nu-i lipseste nimic. Un Dumnezeu omniscient emotiv este unul imposibil.

| Concluzii
Am oferit argumente pentru imposibilitatea existentei zeului crestin Iahve. Nici un individ rezonabil si liber în gândire nu poate accepta existenta unei creaturi a carei natura este atât de contradictorie precum cea a zeului Iahve, creatorul „perfect” al Universului nostru imperfect. Existenta lui Iahve este pe atât de imposibila ca existenta sferelor cubice sau a inorogilor roz cu trei coarne.
În vreme ce credinciosii pot gasi linistitoare credinta în imposibilitati, nu exista satisfactie mai mare decât o minte limpede. Poti alege sa venerezi un zeu imposibil. Eu voi alege realitatea.

Ancheta evanghelica

Iată câteva dintre argumentele istorice care dovedesc ca Noul Testament nu este de loc de încredere. Pentru cei ce au mintea deschisă la alte variante decât cele prezentate de biserică, vă sfătuiesc să căutaţi o carte numită Corpus Christi

Evangheliile

Cel mai vechi papirus datează din prima jumătate a sec. II-lea. Este vorba de Papirusul Ryland, păstrat la Manchester, iar următorul cronologic este papirusul Bodmer P66, păstrat undeva lângă Geneva. Foarte interesant este şi faptul că toate scrierile care ne-au parvenit erau în limba greacă, o limbă străină însoţitorilor lui Iisus şi au fost descoperite în exteriorul Palestinei.

Golgota

Încă nu s-a descoperit locul exact în care ar fi trebuit sa existe acest munte, iar Via Dolorosa a fost instaurată abia în secolul al XII-lea de către biserica Romano-catolică.

Simon Cirineul

Diferenţe majore de prezentare de la o Evanghelie la alta. De exemplu în Evangheliile lui Marcu şi Matei el “duce crucea lui Iisus”, adică o poartă în locul acestuia pe când la Luca, Simon duce “crucea în urma lui” Iisus, adică îl ajută să îşi poarte sarcina.

În Evanghelia lui Ioan acesta nu mai apare deloc. Posibil ca Ioan să fi exclus prezenţa lui Simon tocmai pentru ca Iisus să nu poată fi acuzat că cere urmaşilor să facă ceea ce el nu a putut. „Să îţi ia crucea ţi să vină după mine.”

Existenţa Istorică a lui Iisus.

Nu prea exista referinţe istorice legate de persoana lui Iisus, ci doar de comunităţile de creştini de la începutul erei noastre.
Singurele referinţe sunt:

Tacit: „cel de la care vine acest nume, Hristos, fusese omorât pe vremea lui Tiberius de către Pontius Pilat, această superstiţie demnă de dispreţ, care fusese înăbuşită pentru moment, izbucnea însă din nou … „

Flavius Josephus, al cărui text însă a fost puternic deformat de traducători de-a lungul secolelor.

Mai important este faptul că nici unul dintre documente nu specifică numele de Iisus, ci menţionează un „Chrestos” sau „Chrestus”.
Filon din Alexandria, care ar fi trebuit să fie contemporan cu Iisus, nu menţionează absolut nimic de acesta.

Proceduri dubioase

În primul rând reunirea sinedriului în toiul nopţii. Mai ales ţinând cont că era ajun de mare sărbătoare. În afara sinopticelor nici un alt text nu mai menţionează adunarea sinedriului noaptea.
La Marcu şi la Matei, acesta se reuneşte o dată noaptea şi o data dimineaţa. Ţinând cont că evreii calculau ziua începând cu apusul soarelui, ambele au avut lo
c în aceeași zi. Ori codul lor de procedură specifică foarte clar că nici un proces nu se va încheia în aceeaşi zi decât printr-o achitare. Orice proces finalizat printr-o condamnare la moarte trebuie să se termine a doua zi în aşa fel încât între sentinţă şi execuţie să existe o distanţă de cel puţin 24 de ore. Acelaşi cod precizează că nu se vor face procese capitale în ajun de sărbătoare, ori procesul lui Iisus s-a desfăşurat în ajun de Paşti, a doua zi fiind şi Sabath.

La Luca sinedriul se se aduna o singură dată, în momentul prinderii, iar la Ioan acesta este înfăţişat numai marelui preot, fără prezenţa sinedriului.

dumnezeu-i-ar-iubi-pe-atei

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: