La aeroport, în Cluj, au câini care detectează drogurile

Cum am ajuns în Italia. Nu, nu o să mă apuc să vă povestesc motivația pentru care am decis, într-un final, să părăsesc România cu gândul sincer de a nu mă mai întoarce acolo decât în vacanțe. Și atunci cât mai rar, că mai vreau să ajung și în alte țări, în vacanță.

Nu. O să vă povestesc peripețiile de pe drum, în special aeroport, pe care le-a traversat scriitorul vostru preferat (urlă modestia, frate).

Aveam bagajele făcute de cca 2 zile înaintea zborului. Sunt un maniac când vine vorba de pregătit bagajele înaintea unei plecări. Oricine a stat în preajma mea înaintea unei plecări știe asta și n-o s-o uite repede pentru că s-au umplut de nervi.

La mine există o regulă: nu stai în calea mea când împachetez și nu încerci să mă abați de la drumul meu, mai ales când am ceva în mână care trebuie neapărat să ajungă în alt loc. Dacă o faci, o faci pe socoteala ta pentru că e posibil să trec pe lângă tine și să îmi ajungă la urechi ceva zgomot. Și o să fii supărat/ă că nu te ascult când vorbești cu mine.

Dar … bagajele erau deja făcute, mai erau câteva mici retușuri de făcut, cât să fiu eu mulțumit, ajung în ziua plecării, vine prietenul meu cu mașina să mă ia de acasă, că pe atunci stăteam în Florești, lângă Cluj, știți voi, cea mai mare comună din țară, și pornesc către aeroport.

Acu … eu nu m-am ascuns niciodată că sunt fumător înrăit de „iarbă”, că nu mă tem de nimic. O folosesc strict ca să îmi calmez durerea. Să văd judecătorul care îi dă unui handicapat ca mine, cu dureri, 2 ani cu executare, pentru 3 grame! : )

Acasă o țineam într-o cutiuță de plastic, sigilată, așa cum tre să fie. Idiot de scriitor, subsemnatul bagă și cutia în care am ținut „iarbă” 6 luni, între bagaje. Mai exact, în ăla de mână, care e și cel mai controlat. Că dacă nu aveam belele, de ce să nu mi le fac singur, nu?

Ajung la aeroport, toată procedura de îmbarcare începe cu înregistrarea pasagerilor și verificarea, mai pe scurt, Check In, și cea mai urâtă parte e verificarea. Acolo unde mai au puțin și te pun ăia să scoți și capsele pantalonilor de pe tine. Sau pantalonii.

Eu nu prea am probleme la faza aia. Că nu am mare lucru în geantă și la detectorul de metale trec ca prin apă, că și dacă se declanșează, ăia nu m-au mai întors niciodată. Cel mult m-au pipăit puțin.

Îmi strâng geanta, îmi iau bastonul și dau să plec. Când să ies de lângă ăia, trec prin fața unui ofițer de vamă … cu 4 (patru) labe. E cățelul ăla prietenos, cu care se pot juca bebelușii, dar el, în timpul liber, e detector de droguri la aeroport. Și se înfige spre mine ditamai cățelul de 75 kg și 80 cm înălțime, că simțise mirosul de la cutiuța mea. Aia de ținusem 6 luni „iarbă” în ea.

NU, poza nu e cu câinele din Cluj.

NU, poza nu e cu câinele din Cluj.

Deci … Nu stau să vă mai povestesc … Că mă ia groaza când îmi amintesc prin ce fel de percheziție am trecut. Mai aveau puțin și îi făceau disecție bastonului, să vadă ce e în el, că e gol în interior. Și nu, nu am avut parte de „cavity search”, și cine vă spune că a avut, vă minte. Au aparatură de radiografie. Văd cu aia și din ce e compus căcatul pe care era să ți-l faci în pantaloni când ai auzit că ți se cere să te dezbraci.

După ce s-au lămurit băieții că nu transport nimic, că a fost o alarmă falsă, îmi spune unu că pot să plec. Mă îmbrac frumos, îmi strâng lucrurile pe care le aveam în geanta de mână, îmi pun geanta pe umăr și mă uit la unul dintre ei și întreb (boul de mine, eram total amețit și rupt de realitate): „Și cutia? Pot s-o iau?”. Moment în care am auzit de undeva din dreapta mea vocea unui alt ofițer: „De ce? Ți-e dor deja de o altă percheziție și vrei să îi pui și pe colegii noștri din Roma să o facă? Nu, aia rămâne la noi, să râdă șefii de ce captură a făcut ofițerul nostru patruped !! : ))) Tu poți pleca.”

Și am plecat. Am ajuns la Roma fără alte probleme decât câte turbulențe care mi-au urcat stomacul în gât, după aia intestinele și la urmă de tot colonul. Dar încrederea mea nestrămutată în știință și în faptul că statisticile dovedesc că ai mai multe șanse să câștigi la loto decât să mori într-un accident de avion, m-au făcut să mai scap dce griji. N-am eu atâta noroc, să câștig potul ăl mare la loto.

Așa că, dragi prieteni, când plecați la drumuri peste hotare, nu vă luați la voi cutii care urlă de la o poștă: „Drogatul ! Fumătorul !”. Că nu e frumos să treceți printr-o percheziție de aia și nici ca, din cauza voastră, să înjure românii întârzierile de la zborurile WizzAir.

tumblr_mklcb0nNEr1qjczh3o1_500