Durerea și iertarea nu fac casă bună

Da, sunt ateu. De copil, undeva pe la 14 anișori am realizat că religia e de mare căcat. Și nu m-am dezis niciodată de asta. Și nici nu o voi face. Dar există momente în viața fiecăruia în care ne dorim să existe ceva care să poată face justiție acolo unde noi nu mai avem nici o putere.

download (1)

Da, sunt ateu. Și cu toate astea am ajuns la concluzia că existența unei zeități căruia să îi daoi orice, pentru o singură dorință, ar fi mi mult decât folositoare. Pentru că unii dintre noi merg înainte în virtutea inerției, fie  dorind o răzbunare cruntă, fie iubind prea mult viața ca să poată pleca.

Da, sunt ateu. Și cu toate astea, în clipe ca asta în care scriu mi-aș dori să existe o entitate căreia să îi pot cere doar un lucru. Unul singur. Ca cei doi vinovați de starea în care mă aflu să ducă măcar câteva zile durerile pe care trebuie să le îndur eu zilnic, de ani de zile.

Da, sunt ateu. Și totuși îmi doresc enorm ca cineva sau ceva să îi ofere alcoolicului care îmi e tată, în acte, pentru măcar o săptămână, consecințele dormitului în camera aia în care gheața se ridica pe interior până la un metru și…  Consecințele muncii, grele și pentru un adult, la care era pus acel copil care, odinioară nu avea decât 13 ani. Poate așa va vedea că nu e bine… Poate

Da, sunt ateu. Si cu toate astea îmi doresc să mă pot pleca unei zeități care să poată să îi arate și ei ce a însemnat să stea acolo. Să îi arate cum doare, la propriu, și care sunt consecințele bătăilor nenumărate. Și a frigului, a efortului. Poate așa află ce consecințe are căratul unui copac, prin ger, cale de câțiva km, pentru că el a băut banii de lemne.

DA, sunt ateu. Și am considerat mereu că iertarea necondiționată ne definește pe noi, cei care avem preteția că ne folosim jumătatea rațională a creierului. Și totuși eu nu mai pot ierta. Pentru că nici unul dintre cei doi vinovați nu știe ce înseamnă tortura zilnică. Pentru că azi am ajuns să le doresc același lucru. Și mi-aș dori să fie rapid, cu o intervenție divină.

Da, aș vrea ca cei care au partea lor de vină să sufere măcar câteva zile ceea ce sufăr eu zilnic. Pentru că nu vor înțelege gravitatea a ceea ce au făcut decât atunci când creierul le va fi terfelit de efectul opiaceelor iar corpul distrus de durere și nemișcare.

Și le-aș mai dori viitorul meu. Acela de a trăi cu o boală care, treptat, nu doar că nu te mai lasă să te miști. Dar nu te mai lasă nici să vezi, orbirea fiind unul dintre efectele ei. Viitorul incert în care nu știi dacă mâine va fi ziua în care chiar va trebui să îți închizi conturile și să nu mai chinui oamenii nevinovați de lângă tine.

1343013433597_4682600Dar … nu există nici o entitate care să poată face asta. Așa că vor trăiși de acum încolo la fel de nestingheriți, unul înecându-și necazurile în alcool, la un pas de demență, iar altul departe de casă și familie. Și singura mea opțiune … o luptă pierdută din momentul începerii.

Anunțuri