De la creștin la ateu și mai apoi la antiteist

323f559653756f71cbb06ce22175d86c

Acu … au trecut 6 ani, de când tot scriu pe blogul ăsta. Toți știu că sunt unul dintre ateii militanți și în viața reală. Dar puțini știu cum am ajuns de la creștin ortodox la agnosticism, după aia la ateism și mai târziu la anti-teism.

Am fost unul dintre cei mai ordinari elevi în școală, fără să mă remarc prea tare. Eram, din punctul de vedere al profesorilor „brânză bună în burduf de câine”. Adică … ceva exemplar cu nițel creier dar prea putoare să îl folosesc.

Pe la 14 ani am discutat cu muma despre o admitere la Seminarul Teologic Botosani. Dar lipsa unei situații financiare și o voce în schimbare m-au împiedicat să-mi îndeplinesc visul. Dar până acolo … mă și apucasem să studiez Biblia. Pentru că era unul dintre testele eliminatorii era un examen ce ținea de cunoașterea scripturilor considerate sfinte de creștini.

De atunci și până azi am reușit performața bolnavă să citesc acea carte în câteva variante de traducere, cam 7, dacă nu ținem seama de traducerile care cuprind doar Noul Testament.

Am intrat însă la un alt liceu, pe un profil uman, sperând că mai târziu, după finalizarea liceului, voi reuși să îmi ating țelul. Dacă ar fi fost așa … acum eram unul dintre mulții preoți atei,  dar în imposibilitatea de a mai scrie aici.

La liceu am avut marele noroc să îl am ca profesor de Logică pe unul dintre cei mai înverșunați atei ai Botoșaniului, domnul Costel Pricope, despre care am mai scris și în Profesorul care naște atei, care ne-a inițiat, pe cei care voiam, în tainele logicii. Deja eram pe drumul către ateism, el nereușind decât să îmi imprime o direcție cât de cât corectă. În următorul an eram deja ateu convins.

De ce anti-teist? Pentru că am trecut, în perioada liceului, atât cât am apucat din el, și nu numai, prin câteva situații destul de neplăcute. O mamă cu probleme de sănătate, eu, un puști, ajuns în depresii clinice, un alcoolic ateu violent pe post de tată.

În clasa a X-a maică-mea, care la 35 de ani avea cu câteva kilograme mai mult ca vârsta, s-a îmbolnăvit, având nevoie de o intervenție chirurgicală la Iași, la Neuro-chirurgie. Era vorba de o tumora benigna detectată la coloană, care îi provoca dureri destul de mari și o incapacita.

Ca în România, intervenția chirurgicala, deși acoperită de asigurarea de stat, a costat enorm. Undeva la 5.000.000 lei, bani serioși în lumea defectă a lui 1999. Echivalentul a 5,000 Ron acum, dacă e să ne gândim că salariul minim net atunci era de 700.000 lei iar acum … e undeva peste 700 Ron. Pentru că trebuia uns medicul, medicul anestezist, asistentele, infirmierele … și tot așa, cum știm în România.

Doar că veniturile noastre erau de doar 700,000 lei, adică salariul compensator al mamei, ieșită în șomaj la cerere, în urma unei legi date de guvernul de atunci. Așa că singura soluție a fost ca alcoolicul ce îmi era tată să vândă una vin vacile din curte. Ne mutasem între timp la țară și aveam două vaci.

Printre cheltuielile programate au fost și zeci de slujbe plătite preoților, pentru că … poate, poate, scapă de cuțit. Ceea ce, bineînțeles, nu s-a întâmplat.  Credeți oare că acei preoți au înapoiat sumele pe care le-au încasat? Vezi să nu…

Ceva mai târziu, în primăvara anului următor, am intrat într-o depresie severă, soldată și cu ceva tentative de suicid. Depresie care m-a dus la balamuc, la propriu. Și am stat destul de mult pe acolo, vreo 4 internări, fiecare de câte aproape o lună. Într-un final, din cauza stigmatului, profesorii nesfiindu-se să vorbească despre asta, din cauza absențelor, din cauză că rămăsesem mult în urma colegilor, am renunțat la școală. Eram în clasa a XI-a. Aș fi avut drept de reînscriere anul următor. Dar … alcoolul mânca al naibii de mulți bani.

În tot acest timp mă uitam la maică-mea cum se ducea pe la tot felul de preoți pentru tot felul de rugăciuni, pentru tot felul de slujbe. Preoți care, deși ajunseseră să ne cunoască situația financiară, nu se sfiau să ia și ultimii bani. Pentru a oferi speranțe deșarte și sfaturi cretine și proaste. Unul fiind răbdarea și credința că un alcoolic cum era bătrânul se va îndrepta. Așa că … a rămas.

Imediat după ce am împlinit 18 ani am intrat în câmpul muncii, un an mai târziu părăsind casa părinților în urma unui scandal provocat, exact, de lipsa banilor.

Mi-am acuzat de multe ori mama că, în loc să investească în terapie, m-a închis la balamuc iar banii i-a aruncat pe proeți. Ani mai târziu am realizat că ăla era nivelul de informație pe care îl deținea. Că a făcut ceea ce a crezut că e cu adevărat bine. Chiar dacă rezultatele au fost dezastruoase.

Și ura mea față de fețele bisericești a crescut atât de mult încât aș fi luat la pumni tot ce purta sutană. Mi-au trebuit ani să îmi pot calma ura. Ani în care, din păcate, n-am realizat nimic altceva decât că am devenit un maestru al calmului. De ce nu mai sunt … well aia e altă poveste, care nu își are locul aici.

Ura aia a atins însă cote maxime în momentul în care, pentru că ascultase sfaturile ortodoxe ale popilor și a rămas acasă, mama a ajuns în sala de operație a Spitalului de Pneumoftiziologie Iași, cu un pneumotorax provocat de una din loviturile lui.

Acolo am tras linie și am început să adun efectele nocive pe care religia și credința într-o zeitate imaginară le-a avut asupra mea și a celor ,mai mult sau mai puțin, dragi mie. Care sunt?

  1. Am ajuns la psihiatrie din cauza unui alcoolic nebun, și am renunțat ulterior la școală, omorând astfel orice speranță de viitor, pentru că maică-mea a respectat dogma creștină și nu l-a lăsat pe cel ce îi era soț, deși era un nebun alcoolic violent.
  2. Mi-am văzut mama la doi pași de mormânt, din aceeași cauză nebună, a dogmei ce nu poate fi încălcată de creștin.
  3. Banii ce puteau fi folosiți în casă, chiar și fără știrea alcoolicului, se duceau pe tot felul de ninjalăi bărboși cu vrăjeală în grai. Vrăjeală, de altfel, extrem de eficientă.
  4. M-a forțat să părăsesc casa în care crescusem, și la care am muncit enorm, să îmi iau viața în mâini, renunțând astfel la orice vis de a mai continua studiile, pentru că nu mai suportam scandalurile și bătăile.
  5. Per total … m-a făcut ceea ce sunt azi. Un om cu un handicap fizic, pentru că din casa aia mi se trage (long story), nemulțumit de sine mai niciodată, cu un puternic complex de inferioritate mascat de o nesimțire crasă.

Așa … am ajuns nu doar ateu, ci și cel mai înverșunat dușman al șarlatanilor numiți preoți. Pentru că eu … nu prea mai am ce drege la viitorul meu. Dar cei din urmă încă mai pot evita.

LATER EDIT:

Poate povestea asta o să le arate unor creștini idioți care afirmă că ateii sunt oameni cu studii superioare, cu venituri mari, fără grija zilei de mâine. Am fost și voi rămâne ateu deși, de multe ori de-a lungul vieții, poate nu am avut nici ce mânca.