Profesorul care naste atei

Cu mandrie va spun ca omul despre care voi scrie mi-a fost profesor de logica si psihologie in liceu. si nu sunt 2 ca el in toata Moldova

Profesorul Costel Pricopie este un dascăl cunoscut în urbea noastră, şi chiar mai departe, fiind născătorul multor generaţii de liceeni care au înţeles de la el ce înseamnă libertatea gândirii, a raţiunii şi cât de încurcare-s căile Domnului, mai ales când la încâlcit ajută şi preoţi gen Grigore Diaconu. Pricopie a predat şi continuă să predea la Liceul Electrocontact Botoşani.

Preotul Diaconu, slujitor cu credinţă la biserica Sf. Parascheva de pe Unirii, este şi directorul Seminarului Botoşani, instituţie aflată peste gard de liceul unde dăscăleşte Pricopie. În dorinţa de a-şi spori numărul elevilor doritori de a deveni slujitorii Domnului, părintele Diaconu, considerând legile pământene ca de provenienţă diavolească şi bazându-se pe cumetria cu unii şefi de la IŞJ, a încercat să restrângă curtea liceului Electrocontact, în favoarea Seminarului şi să construiască o biserică.Prof. Pricopie, om nedus pe la biserică decât poate în zorii copilăriei, când, ori nu-l deosebea pe Dumnezeu de Satan, ori le confunda menirea şi rostul în morala creştină, şi-a luat angajamentul de a apăra reduta liceului de asaltul seminariştilor. Că trebuie amintit, întrece cele două tabere au avut loc şi câteva schimburi de bâte, Pricopie călăuzindu-şi muşchetarii într-un asalt zdrobitor, semn că seminariştii părintelui Grigore au cam fost părăsiţi de puterea lui Dumnezeu, în care şi-au pus toate speranţele. După vorbe aruncate peste gard şi bâte pe spinare, războiul a luat o altă turnură. Priceput şi ager în condei, prof. Pricopie, în ateismul său călăuzitor în viaţă, s-a apucat de scris fabule, imortalizând lupta dintre el şi preot pentru deliciul generaţiilor viitoare. Iar fabulele sale, în proză, au dus la crea unei noi specii literare de cruntă răzbunare.

Trebuia să precizez de la bun început că debutul scriitorului Pricopie a avut loc pe seama unor scrieri de natură filozofică şi cu rol dramaturgic. Fabulele în proză au venit mai târziu, după ce certurile dintre el şi părintele Grigore s-au adâncit şi radicalizat. Mai întâi, luând-o pâş, pâş profesorul a scris fabule în care regăsim mai multe personaje pitoreşti ale Botoşanilor, cărora le-a criticat anumite apucături dăunătoare vieţii lor şi celor din preajmă. Exemplific aici fabula „Gorila Tolorianus scheaună duios la stele” din volumul Leac din limbă de şarpe, apărut în 1977. Tolorianus este scriitorul Gelu Dorian, iar Pricopie, prin fabula dedicată încearcă să-i amintească lui Dorian de zicala populară „Nu te ridica cizmare mai sus decât calapodul”, sau, altfel spus, îi recomandă să-şi vadă de lungimea nasului, între cei doi izbucnind o dispută nu tocmai literară. După acest debut, strălucitor de critic şi devastator pentru cei vizaţi, profesorul îşi concentrează forţele, unii zic malefice, pentru a consemna în favorul posterităţii părţile negative de caracter pământean ale preotului şi altor suspuşi ai Bisericii.

Dacă la început a respectat canonul fabulei, folosind personificarea ca mijloc de exprimare, adică nume de animale, pe parcurs prinde curaj şi scrijeleşte numele celor vizaţi, stâlcindu-le, dar nu prea mult, ca să poată fi descifrate şi de neavizaţi. Iată un prim început, consemnat în fabula „Guzganul sapă împreună cu bărzăunul cotloane în căutarea dreptei credinţe”, din volumul Ademenirile păianjenului cu cruce (Editura Quadrat – Botoşani, 2000). Avem aici de-a face cu o aluzie la părintele Grigore, privind înclinaţia sa pentru femei: „Păgânii o să ne mănânce mândreţe de credinţă strămoşească, fiindcă nu mai punem mâna pe carte, ci pe alte celea, crezi că nu am auzit nechezatul iepelor când le băgai pintenul până la coaste”. Observaţia o face patriarhul, la o spovedanie a preotului. Urmează volumul Păstorii binecuvântatelor obiceiuri (Editura Quadrat – 2002). Preotul se găseşte la loc de înaltă cinstire cu fabula prefăcută intitulată „Lectură spornică şi plăcută, stimate cetăţene Grigore Diaconu, fost protopop de Botoşani!”, din care am selectat: „Dumnezeu să-l aibă pe vrednicul preot ortodox Grigore Diaconu în paza lui straşnică şi vigilentă, că de Satana şi fabulişti neduşi la biserică nici chip nu are cum să se ferească!”

Nemulţumit sufleteşte de cele scrise, poate convins că n-a surprins caracterul preotului Diaconu în toată splendoarea manifestării sale, Pricopie scrie şi un şir de texte intitulate „Satana-în-sutană” (2003). În cele opt cărţi de fabule prefăcute, cum îi place scriitorului să le numească, sunt editate nu mai puţin de 541 de astfel de povestioare satirice, multe vizându-l pe preot. Corolarul creaţiei sale dedicată preotului Grigore îl regăsim în romanul erotic intitulat „Cuvioasa Lindia” (Editura România viitoare, Bucureşti, 2003). Protagoniştii cărţii sunt Gligore Draconu (preotul), Hucilan Meonte (protopopul Lucian Leonte), Belisarion Silvan Vezenteu (Visarion Silviu Vizitiu ginerele preotului Diaconu, şi el preot) Linda fiind Lidia, fiica lui Diaconu şi soţia preotului ginere, o tânără cam zburdalnică şi cu spirit de aventură.

Musai trebuie să vă ilustrez zisele şi cu un fragment din acest roman erotic. Iată un pasaj din cap. I „Pacea, bunătatea şi iubirea vor domni veşnic sub soare”, în care ginerele se plânge tatălui socru: „Nevastă-mea manifestă o atitudine cam aspră faţă de cocoşelul meu… Cică, după ce că nu stă prea mult treaz, mai este şi mic, şi pricăjit, şi strâmb, şi zbârcit, şi închircit… Ce mă fac Tată-socrule?” Nu ştiu cu ce anume l-a supărat părintele Diaconu pe profesorul Pricopie, dar ştiu că opera profesorului va stârni interes şi peste o sută de ani, şi peste două, precum Biblia hazlie a lui Leo Taxil. Pricopie l-a făcut pe preot nemuritor, iar preotul, prin defectele sale de caracter, i-a asigurat profesorului supravieţuirea peste veacuri. Cumplită simbioză literară şi cruntă răzbunare, nu credeţi?!

Anunțuri