Testimonium Flavianum şi altele.

“Este nevoie de multă bunăvoinţă şi de o dotinţă aprigă de a afla cu orice preţ ceva de la cineva care nu spune nimic, pentru a descoperi, sub trei sau patru fraze sărăcăcioase ale lui Tacit, Suetonius, Pliniu cel Tânăr, Celsus sau chiar Pilat, certitudinea exisenţei istorice a lui Hristos şi câteva crâmpeie de învăţătură despre viaţa lui.”

Charles Guignebert

Cât de adevărate sunt cele de mai sus şi cât de greu ajung unii creştini să îşi dea seama de asta nu mai trebuie să explic. Tot ce voi face va fi să redau căteva din cele mai importante fragmente aduse in discuţie de ei atunci când vor să dovedească existenţa unui nimeni.

  • Filon din Alexandria – contemporan cu Isus, nu aminteşte nimic de el.
  • Pliniu cel Tânăr, în jurul anului 111, i se adresa împăratului Traian cu următoarea scrisoare:

„Lor, care negau că ar fi creştini … dacă, în faţa mea, invocaseră zeii, slăviseră imaginea ta, … şi îl blestemaseră pe „Hristos” … am crezut de cuviinţă să le dau drumul (cei ce nu mai erau creştini) au venerat cu toţi imaginea taa şi l-au blestemat pe „Hristos”. Afirmau că singura lor greşeală sau rătăcire fusese că se întâlniseră, după cum le era obiceiul, ăntr-o anume zi, înainte de răsăritul soarelui, şi intonaseră, între ei, o incantaţie în cinstea lui „Hristos”, aşa cum ar fi făcut-o pentru un zeu.” (Christo quasi dei)

  • Tacit, in Anale XLIV, în jurul anilor 116-117 face referire la prigoana creştinilor din timpul lui Nero, povestind de învinuirile aduse şi de supliciile la care erau supuşi aceştia. Textul este destul de lung pentru a nu-l mai reda aici.
  • Suetonius, pe la 121, în Vieţile celor 12 Caesari, spunea cam aşa:

Cum iudeii, aţâţaţi de Chrestus, iscau numeroase încăierări, (impulsore Chresto assidue tumultuansis) Claudius i-a alungat din Roma.”

A se observa că în nici unul din texte nu este vorba de Isus ca persoană ci doar de comunitatea care şi-a luat numele de la el. Autorii vorbesc de o comunitate ce urma învăţăturile unui executat prin răstignire şi nu de cel răstignit. Şi e normal pentru că, în Roma sec I – II, a urma spusele unui om condamnat la morte de Imperiu înseamnă a sfida autoritatea împăratului.

Cel mai important text folosit însă de creştini este cel atribuit lui Iosef ben Mathityahou ha-Cohen, mult mai cunoscut sub pseudonimul de Flavius Josephus. Acesta a fost, spre ghinionul celor ce îl mai folosesc ca dovadă, recunoscut ca fiind falsificat, în el existând intrapolări ce nu pot fi identificate cu exactitate. Pentru a putea să ne dăm seama de ele, cel mai simplu este să comparăm două versiuni diferite.

JosephusWW_0

Versiunea Europeană:

„Pe atunci s-a ivit Iisus, un om deosebit de iscusit, dacă e cazul să îi spunem om. Într-adevăr, el era făcător de minuni şi-i subjuga pe oamenii cărora le făcea plăcere să asculte adevăruri. A reuşit să câştige de partea lui pe mulţi evrei, dar şi pe mulţi reprezentanţi ai lumii elenice. Hristosul era el. Şi Pilat osândindu-l să moară pe cruce, după îndemnul mai marilor noştri, cei pe care îi bucurase la început nu se împuţinară. Căci li s-a înfăţişat într-adevăr a treia zi şi era viu din nou, iar prorocii dumnezeieşti preziseseră aceste lucruri uimitoare, precum si puzderie de alte lucruri minunate despre el. Şi nici până azi seminţia creştină, astfel numită după el, n-a pierit”

Şi versiunea păstrată în Arabia:

„în vremea aceea a existat un om înţelept numit Isus, care avea purtări alese; virtuţile sale au fost recunoscute. Şi mulţi evrei, precum şi oameni de alte naţii s-au făcut ucenicii săi. Iar Pilat l-a osândit la moarte prin răstignire. Dar cei care îi fuseseră ucenici au dus mai departe învăţăturile. Ei au povestit că li s-a arătat la trei zile după răstignire şi că era viu. Poate că era considerat Mesia, cel despre care proorocii vestiseră lucruri minunate.”

Şi ca să nu existe discuţii legate de atribuirea la Islam a acestui text vă spun din start că el s-a păstrat într-o recenzie a lui Josephus, făcută de Agapios, episcop de Hierapolis, în Siria secolului X.

Despre versiunea slavă nu mai are rost să vorbim ea fiind de fapt dezvoltată după tradiţia sec. XVII – XVIII. Pentru cei ce vor totuşi să ştie, ea a fost publicată în 1906 de Alexandru Barentds.