Iertarea – o chestiune personală

După cum poate ați citit într-un post anterior am fost internat o perioada într-un spital. E unul de boli reumatismale in general dar are si pacienți ce țin de neurologie. Cam ½ din cei internați acolo nu se mișcă sau o fac foarte greu. Si totuși spitalul are capela in care se țin slujbe de rit ortodox, iar preotul are pretenția nesimțită sa îți miști fundul la capelă dacă vrei sa ii dai bani.

Într-o duminica, in jurul orei 9, după ce am servit masa, la pat că nu se putea altfel, am urcat in cărucior, că mă deplasez mai repede, si cu liftul am coborât la parter sa beau cafeaua. Întâmplarea face ca drumul până la automatul de cafea si înapoi la locul de fumat sa treacă prin fata capelei.

A văzut un tânăr, cam la 30 de ani paralizat pe jumătatea stângă in urma unui accident cerebral, mergând târâș către capela. Nu m-am putut abține si l-am oprit. L-am întrebat de ce ? Abia putea merge! Mi-a răspuns ca se duce acolo ca sa se roage pentru iertarea păcatelor. L-am rugat ca atunci când ajunge înapoi in salon sa ma anunțe pentru ca voiam sa discut cu el.

Pe la 12 infirmiera m-a cautat si m-a rugat sa merg la el in salon.

Prima întrebare a fost ce făcuse … o crima, un viol, incest. Nu îmi puteam închipui fapta care sa te facă sa cauți atât de mult iertarea încât sa te târâi, practic, până sub poala popii. Nu făcuse nici una dintre ele. Mai mințise, își înșelase nevasta, chestii de genul asta. Spera însă ca preotul ii va da iertare de păcate si asta il va ajuta in procesul de vindecare.

Asta e doar un caz din sutele de felul acesta care se petrec acolo in fiecare miercuri si duminica, când are popa program de cântări pe nas.

Cum le poți explica unor oameni atât de spălați pe creier că de fapt iertarea pentru greșelile comise fata de cei ca noi nu ne poate fi data decât de 2 persoane?? De cel fata de care am greșit si, in primul rând, de noi înșine.

Sunt greșeli pe care cei de lângă noi le considera firești, minore, dar pe care noi, din cauza unei doze mai mari de exigență pentru propria persoana, nu ni le putem ierta. Si trăim cu un sentiment de culpa față de cel sau cea care a fost victimă, deși uneori ea, victima, a uitat ce s-a întâmplat după 2-3 zile.

Cum poți convinge armatele de credincioși ca iertarea nu le-o da un nene îmbrăcat in negru care cântă pe nas?? Pe el il doare la pălărie de greșelile noastre si victimele lor. Iertarea ne-o dăm noi, atunci când știm ca am reparat eroarea sau atunci când ne împăcam cu gândul ca nu se mai poate face nimic.

Indulgențele catolice ale Evului Mediu au fost îndelung criticate. De ce azi, la 500 de ani, procedăm aproape la fel, plătind un om pentru iertarea unor greșeli ??