Ateism in secolul XX

Ateismul lanseaza fara sa vrea cele mai multe intrebari pe masura ce isi dezvaluie, nu caducitatea, ci limitele desigur, iar religia in sine nu devine o intrebare sau o problema pana nu este posibil ateismul.

Ateismul secolului XX, prin incercarile lui Durkheim sau Webee nu prea a avut prin ce sa fie inlocuit pentru ca se confunda cu coexistenta unor puncte de vedere presupuse ca fiind anagoniste: credinta si ateismul. Astfel pornind de la ratiuni diametral opuse, indiferenta si pasiunea, apartenenta si exterioritatea, ostilitatea si adeziunea se regasesc in slujba aceleasi negari a elementului religios in istorie. Se poate banui astfel amploarea si dificultatea unei astfel de sarcini, piedica care trebuie inlaturata fiind dubla. Nu este suficient sa contest reconstituirea apologetica, dictata de interesele credintei, care, pentru a salva perpetuitatea transistorica a lui Homo Religiosus, relativizeaza pe cat poate legaturile sale cu contextul si dependenta sa fata de el.

Trebuie in acelasi timp sa ne lepadam de iluzia in care ne afunda ateismul, impunandu-ne sa gandim intr-un mod spontan ca adevarul despre dinamica colectiva se prezinta separat si mai presus de aceste emanatii fantasmagorice, care spun poate foarte multe despre psihologia profunda a spetei umane sau despre mecanismul salbatic al gandirii, dar poate putine despre natura legaturii sociale sau despre motorul real al istoriei

„Religia este geamatul fiintei doborate, sufletul unei lumi lipsite de inima, si spiritul unei lumi lipsite de spirit. Ea este opium pentru popoare.” (K. Marx)

Nimeni nu contesta acest rol al religiei. Ea il joaca si il va juca in viitor, mult timp de acum incolo pentru simplul fapt ca ea prospera in conditii de saracie si ignoranta. Problema este sa stim daca acest adevar psihologic epuizeaza sau nu natura sa. Secolul XX a fost o adevarata calatorie in timp, datorita zborurilor in spatiul cosmic iar etimologia a revolutionat multe probleme fundamentale. Societatile fara stat sunt poate cu totul altceva decat propriile noastre societati in stare embrionara si conceptul marxist de comunism primitiv, lipsit de plusvaloarea pe care sa si-o insuseasca, este fara indoiala prea sarac pentru a explica complexitatea lor sociala si politica.

„Ideile religioase, care se pretind dogme, nu sunt o ramasita a experientei sa rezultatul final al reflexiei: ele sunt iluzii, implinirea celor mai stravechi, celor mai puternice, celor mai presante dorinte ale omenirii, secretul fortei lor este forta acesto dorinte.” (S. Freud)

Oare cinne poate nega extraordinarul bun simt al lui Freud? Pentru ca functia ideologica de opium al popoarelor nu exclude nicidecum functia sociala a religiei, functia psihologica de regresie infantila nu explica in profunzime semnificatiile credintei sau ale atitudinii religioase a individului. Nu putem nici in aceasta privinta decat sa schitam cateva intrebari si directii de cercetare.

Prin inventarea psihanalizei ca practica terapeutica, Freud pare sa rastoarne ordinea lucrurilor, pentru ca „bolnavul” este cel care trebuie sa se constituie in subiect prin vorbire si pornind de la acest proces al limbajului, care nu este imediat somatic, el trebuie sa recapete sanatatea globala. Una din notiunile cheie al psihanalizei este cea de impulsie. Ea este „un fel de reprezentant psihic al excitatiilor, izvorate din interiorul corpului si ajungand la psihism, ca o masura a exigentei muncii impuse psihismului datorita legaturii sale cu corporalul.” Psihanaliza incearca sa arate ca trupul si sanatatea nu sunt decat o maniera de a vorbi despre suflet. Ea s-a nascut si dainuie datorita unui pariu pe libertatea umana, intotdeauna succeptibila de a fi restabilita, a subiectului asupra lui insusi si a lumii sale.

Constructorii de catedrale din trecut doreau, fara nici un dubiu, sa realizeze ceva frumos. Dar ceea ce noi vedem azi ca arhitectura ei considerau un loc de proslavire, veneratie, de rugaciune. Datorita unora ca Marx, Freud, Nietzsche si Einstein am ajuns astazi sa avem un concept clar de arta, pentru ca avem conceptul de artist.

Cred ca nu putem incheia ai bine decat cu ceea ce spunea candva Malraux: „Lumea artei noastre este lumea in care un crucifix roman si statuia egipteana a unui mort pot deveni opere prezente … Nici o civilizatie anterioara civilizatiei noastre nu a cunoscut lumea artei creata de artisti pentru ca ideea de arta nu exista”

Anunțuri