Ce ne face pe fiecare dintre noi sa fim oameni si nu fiare? Unii, cei mai multi, spun ca o oarecare masura de inteligenta, de ratiune. Desi foarte multi dintre noi dau deseori dovada ca nu detin asa ceva nici macar cat sa deosebeasca fantezia de ralitate.
Eu totusi indraznesc, in umila mea parere, sa spun ca ceea ce ne separa de restul animalelor nu e ratiunea ci sentimentele. Sau mai degraba felul in care traim fiecare dintre noi sentimentele. Pt ca oarece sentimente, cum ar fi loialitatea, intalnim si in regnul animal, Unul din exemple ar fi barza, care ramane loiala pana la moarte partenerului.
Doar ca noi, fiecare in parte traim diferit sentimentele. Fie ele loialitate, dragoste, ura sau doar amicitie. Si cel mai adesea ne lasam mult prea mult condusi de ele, inlocuind actiunile dictate de rationament cu cele dicatate de inima. Si in cele mai multe cazuri asta are efect necativ tocmai asupra celui ce isi reneaga logica si ratiunea. Pentru ca e cele mai multe ori ratiunea invinge si suferinta este mult mai mare. Si tocmai atunci e acuzat de egoism.
Uite luam un caz particular, al meu. Desi rationamentul mi-a spus inca de la bun inceput ca relatia inceputa cu ani de zile in urma are ceva subred, am hotarat sa imi ascult inima. Am decis ca e mai bine sa regret ca am facut-o decat sa imi para rau toata viata ca nu am incercat. Si am dat-o in bara.
Totul a fost super in primii doi ani. Dupa aia, in urma unor certuri si a unei separari de vreo 3 luni, totul a luat-o razna. Dar razna rau de tot. Doamna s-a apucat de servit in cantitati din ce in ce mai mari alcool, una din scuzele ei fiind boala mea. Frate, ar fi trebuit sa ma apuc eu de baut nu ea. Ca pe mine ma durea de ma luau toti dracii.
Si totusi am tolerat. Mult. Actionand inca o data la indemnul inimii. Ratiunea mi-a spus de multe ori ca relatia nu mai are nici o sansa, ca totul s-a daramat ca un castel de nisip. Dar am refuzat sa accept realitatea. Intocmai ca un religios care refuza sa vada toate dovezile care ii darama miturile credintei lui, asa eu refuzam sa dau ascultare tuturor motivelor care imi aratau ca, in mod logic, eu nu mai am ce cauta in aceea relatie.
Au aparut certuri din ce in ce mai dese, din ce in ce mai crunte, nu rareori trebuind sa parasesc locul pentru a nu se ajunge la violenta fizica. De fiecare data imi promiteam ca va fi ultima cearta. Ca de a doua zi imi iau bagajul si ma duc in lumea larga. Degeaba. Rugamintile si lacrimile reuseau de fiecare data sa inchida rationalul din mine intr-o celula si sa stranga cheia. Si mai ramaneam.
Si toata povestea asta a durat 4 ani. Patru ani de lacrimi, de durere, atat fizica, pentru ca boala mi se agrava, cat si psihica. De multe, foarte multe, emorm de multe ori mi-a trecut prin cap gandul ca ar cam trebui sa imi inchei socotelile cu dracia asta de viata. Ca poate locul meu nu mai e pe aici.
Pana la urma rationalul din mine nu a mai rezistat. A iesit, cum s-ar spune, cu coasa in mana. Si am decis ca e cel mai bine sa ii pun capat relatiei. Pentru ca nici ea sa nu mai traiasca cu impresia ca i-am incurcat viata si nici eu sa nu mai am impresia continua ca stau acolo, langa ea, cu forta.
N-o sa ghiciti ce mi s-a intamplat. Dupa ce patru ani am suportat tot felul de umilinte de dragul familiei, cand am plecat EU am fost acuzat de egoism. Mi s-a strigat in fata ca nu ma gandesc decat la mine, ca tot ce ma intereseaza e sa imi fie bine mie, nu si celor din jur. Pana la urma tot eu am iesit vinovat din toata afacerea.
Si cu vinovatia ca nu am mai incercat, ca nu i-am mai dat o sansa, traiesc si acum, dupa luni bune de cand am plecat de acolo. Si aceeasi vinovatie ma impiedica sa ii mai ofer cuiva posibilitatea de a avea incredere in mine.
Si tocmai genul asta de vinovatie e cel mai greu de iertat.
Atentie !!! Cand spuneti ca nu se mai poate!! E posibil sa aveti a trece tot prin asa ceva. Si daca nu va iertati singuri …. Cel lasat nu o sa va ierte.
Eu inca nu mi-o pot ierta.
